Salonic: Interviu cu regizorul român Marius Olteanu

Deutsche Welle: În acest film, publicul face cunoștință cu doi protagoniști blocați într-o relație care pare nesatisfăcătoare pentru fiecare dintre ei. Ați intitulat filmul: "Monștri.” De ce?

Marius Olteanu: Acești doi oameni sunt împreună de mult timp. Au multe probleme de rezolvat. Ea, de exemplu, nu vrea să aibă copii, lucru care în România încă este privit ca un păcat. O femeie care nu vrea să fie mamă nu este 100% femeie. Protagoniștii au crescut într-un astfel de mediu. De aceea, ei se percep pe ei înșiși ca pe niște monștri, pentru că valorile, nevoile și stilul lor de viață nu corespund standardelor sociale. Uneori, și îmi place când se întâmplă asta, chiar oameni din public ajung să se întrebe: sunt și eu un monstru pentru că îi judec pe oamenii ăștia? Cu acest film am dorit să îi invit pe oameni la reflecţie. 

Și, în acest scop, le creați probleme serioase protagoniștilor din film.

Viața e grea (râde)

Așa e. Mai ales când nu vrei să ai copii. Și, în plus, protagonistul masculin este homosexual. Homosexualitatea încă este o problemă în România. În ce măsură joacă societatea un rol în această relație?

Nu poți să-i judeci pe oameni fără să știi contextul vieții lor. În 2001, homosexualitatea în România intra încă în categoria infracțiunilor pentru care puteai fi trimis la închisoare. Acest lucru s-a schimbat doar datorită Uniunii Europene, care ne-a obligat să modificăm legea respectivă. 

Și a mai fost referendumul de anul trecut.

Da. Despre schimbarea definiției căsătoriei. Ceea ce are de-a face cu Biserica. Biserica nu se simțea mulțumită de faptul că legea fundamentală a României prevedea că mariajul este uniunea dintre două persoane. Ei spun că este căsătorie doar între un bărbat și o femeie. Așa că s-au cheltuit 40 de milioane de euro pe acest referendum. Pe ceva care oricum nu are niciun fel de efect sau implicație. Niciun cuplu homosexual nu s-a căsătorit până acum în România. Dar mentalitățile au nevoie de 20 de ani minimum pentru a se schimba. Nu din întâmplare au personajele mele 40 de ani. Ele aveau cam 20 de ani când legea respectivă încă exista. Când ești crescut cu astfel de valori, nu te simți în largul tău să recunoști că ești homosexual.

Ce vârstă aveți dvs?

40, deci am trecut prin toate astea. Este încă un subiect foarte sensibil, chiar dacă în aparență totul pare ok. 

Când Andrei merge să se întâlnească cu un bărbat pe care l-a cunoscut pe un site de dating, el mănâncă colivă. Cum v-a venit ideea asta? Amestecarea tradiției și a unui simbol religios cu o scenă de sex gay poate fi considerată o insultă. 

Da. Să aduc Biserica în aceste scene a fost un act destul de dificil. Sunt mai multe referințe religioase, nu doar coliva. Oamenii au întrebat: de ce acest poster? De ce referința religioasă? De ce auzim la radio un preot iar șoferul de taxi închide radioul? Mă bucur că oamenii au remarcat aceste lucruri. Biserica Ortodoxă din țara noastră trăiește în altă lume. Nu a făcut încă pasul în secolul 21. Cât despre colivă, mă rog, știam cât de sensibil este acest subiect. Așa că am vizat să sparg această tensiune. Și m-am gândit, dacă tot sunt la întâlnirea asta, în care au dificultăți cu modul în care avansează relația lor, atunci e nevoie de ceva care să umple acest gol. M-am gândit la mâncare și am avut ideea cu coliva. Am ales-o pentru că are în spate o istorie. Mi-a plăcut faptul că implică un membru al familiei unuia dintre cei doi bărbați, cineva care a murit. Este un fel de mâncare pe care îl faci ca un fel de afirmație a iubirii pentru cineva. Cred că dă personajului o notă umană specială. 

Bărbatul cu care se întâlnește protagonistul pare la început foarte masculin și încrezător în sine. Se dovedește însă plin de complexe și obsedat să controleze totul, incapabil de intimitate împărtășită. El i-a spus lui Andrei: urăsc țara asta și pe oamenii din ea. Iar Andrei răspunde: Iubesc țara asta, pentru că înțeleg la ce te referi. Ce este această relație de iubire-ură față de România?

Cred că mulți români au o astfel de relație ambivalentă cu țara lor. Chiar dacă nu recunoaștem în public, mulți dintre noi realizăm ce este rău în țară și că am fost conduși de politicieni răi și corupți. În plus, mulți dintre noi nu participăm la viața socială. Mulți nu merg la vot. Nu fac nimic pentru a genera schimbarea. Adesea este doar un mod de a fi leneș și confortabil. Dar am demonstrat că încă avem putere, că schimbarea este posibilă. Am fost în stare să răsturnăm un guvern ieșind în stradă și protestând.

Controlul pare o temă recurentă în filmul dvs. Iubitul lui Andrei este o persoană obsedată de control, la fel este și bunica lui. Și mai este și vecinul care spune că, dacă vor să vândă apartamentul, comitetul de bloc ar trebui să aibă un cuvânt de spus. Ce consecințe au toate acestea pentru protagoniștii dvs?

Nu cred că este o problemă legată doar de România. Poate că în Românai acest aspect este mai puțin subtil decât în alte părți. Dar cred că, peste tot, oamenii au tendința să le impună celorlalți valorile lor. Când vecinul și soția lui sunt în drum spre spital, unde femeia urmează să nască, bărbatul îi sugerează eroinei mele să facă și ea un copil, ca să nu se simtă ei prea vinovați atunci când copilul lor va face multă gălăgie. Este însă o observație foarte deranjantă. Dar ăștia suntem, uneori ne impunem propriile valori fără ca măcar să ne dăm seama. O facem într-un mod foarte subtil și delicat, dar tot o facem. Îi acceptăm pe ceilalți mult mai ușor atunci când sunt la fel ca noi. Dacă cineva spune despre altcineva ‘Acesta este un om bun!', ce vrea să spună de fapt este că este un om care trăiește după valorile lui. Nu înseamnă de fapt că persoana în cauză chiar este un om bun.

Ne aflăm la Salonic, România și Grecia sunt ambele membre ale UE, obligate prin lege să asigure respectarea drepturilor minorităților, să creeze condiții de transparență etc. Dar ambele țări sunt blocate în tradiție. Cât de mult pot ajuta filmele societățile să depășească acest trecut? Mă gândesc și la cei doi protagoniști ai dvs. Ar putea foarte bine să se numească Stavros și Maria. Granițe deschise, discuție liberă, societate liberă?

Eu sunt personal un fan al Uniunii Europene. Îmi amintesc cum era înainte de 2007, atunci când urma să merg în străinătate. Părinții mei lucrau în Ungaria pe atunci. De fiecare dată când traversam granița mă simțeam ca un cetățean de categoria a șaptea. Ne controlau toate bagajele și aveai sentimentul că, dacă nu le place cumva fața ta, o să te trimită înapoi. Cred că uităm adesea cât de multe avantaje presupune apartenența la UE, posibilitatea de a călători liberi. Avem acces la culturi diferite de ale noastre. Există și acest dezavantaj: mai mulți politicieni, mai multă corupție. Dar este important să ne amintim avantajele. Pentru România, aderarea la UE a însemnat o sumedenie de pași înainte. Și când vine vorba de film. Avem acces la culturi și opinii care pot fi diferite de ale noastre, dar fiind confruntați cu ele ne putem schimba percepția proprie despre lume, ceea ce reprezintă singura cale de a progresa și de a deveni oameni mai buni.