(note de lectură)

Summitul NATO a constituit un prilej de a readuce Bucureştiul în atenţia cititorilor ziarelor germane şi dincolo de importanţa şi repercusiunile evenimentului politic.

Departe de a fi frumos,în sensul uzual al termenului, Bucureştiul este un oraş care-i fascinează, la prima vedere, pe călătorii sosiţi din apus şi prin uluitoarea densitate a contrastelor pe metru pătrat.

În zilele summitului, presa occidentală a furnizat doar o imagine fragmentară, focalizînd în cele mai multe cazuri iconografia monstruosului Palat al Poporului unde s-au desfăşurat lucrările reuniunii NATO, în inima metropolei balcanice odinioară supranumită „micul Paris”.

O breşă în această colecţie ocazionalăde „fotografii” de circumstanţă, cvasi monotematice, o face din neutra şi placida Elveţie cotidianul TAGESANZEIGER publicînd un eseu de Mircea Cărtărescu în traducerea lui Ernest Wichner .

Textul face parte dintr-un ciclu „tematic”:” imagini ale oraşelor-acceptanţă şi agresiune în spaţiul urban”( o iniţiativă a Salonului de Carte de la Leipzig în cooperare cu Colocviul Literar din Berlin şi cu Ministerul German de externe).

Pentru cititorii germani cultivaţi Mircea Cărtărescu nu mai este un „necunoscut”. Dincolo de textele proprii, apărute sporadic în ziarele şi revistele din Germania, cronicile publicate în presă după apariţia în traducere a trilogiei „Orbitor” îl acreditează deja pe autor drept cel mai important scriitor contemporan din România.

Ediţia de primăvară a revistei europene de cultură LETTRE INTERNATIONALE publică o scurtă prezentare, după cronica deja elogioasă publicată în DIE WELT, la volumul de povestiri „De ce iubim femeile” ( recent apărut tot în traducerea lui Ernest Wichner la editura Suhrkamp).

„Scriitura” lui Mircea Cărtărescu are parte în paginile amintitei reviste de un „superlativ absolut” şi de o declaraţie de iubire: ”îl iubim pe Cărtărescu fiindcă a reuşit să consacre celor mai frumoase, mai impetuoase şi gingaşe sentimente , povestiri atît de simple şi impresionante”.

Revenind la eseul apărut în TAGESANZEIGER, Cărtărescu oferă cititorului în imagini de o tulburătoare profunzime, pe alocuri vitriolante, instantanee ale oraşului său natal - capitală a unei ţări membre a Uniunii Europeane ( gazdă pentru cîteva zile (sau cîteva ore) a mai marilor lumii).

O capitală „sordidă”

Portretul acestei capitale „sordide” (epitetul figurează în chapeau-ul articolului) este executat în „peniţă”, în alb, negru, sepia şi sanguină, poartă un titlu bine ales: „Violenţa există şi fără vărsare de sînge”.

Desfoliind semantica termenului de „violenţă” pe terenul şi în interstiţiile labirintice ale „meaglopolisurilor”, Mircea Cărtărescu crede că din perspectiva variatei tipologii urbane a violenţei şi agresivităţii Bucureştiul ar fi una din cele mai brutale aglomeraţii urbane din lume şi aceasta deja la nivel vizual.

Oraşul arată ca după un război civil după cei 40 de ani de comunism, vechile bijuterii arhitecturale sunt acoperite de o crustă de funingine şi praf, străzile sunt sufocate de un număr de maşini infinit mai mare decît pot ele „suporta”, cerul este cel mai adesea cenuşiu şi deprimant iar locuitorii, în marea lor majoritate foşti ţărani, dezmoşteniţi de comunism şi transplantaţi la oraş prin politica de „industrializare forţată”, nu au deprins încă cu toţii nici la a doua sau a treia generaţie, regulile „civilităţii”.

În locul socialismului s-a instituit „capitalismul mafiotic”, oraşul este cuprins de „o isterie” permanentă rezultată din incapacitatea locuitorilor săi de a-şi controla emoţiile.

Domnia resentimentelor

Rezultatul este o revărsare aproape continuă de violenţe verbale, tonul comunicării orale este arţăgos,răstit , vorbitorii exhibă în cele mai diverse împrejurări o respingătoare colecţie de prejudecăţi de natură etnică, socială, sexuală.

Dar, spre deosebire de celelalte capitale balcanice, în Bucureşti nu se aud împuşcături, nu se descoperă cadavre prin parcuri, politicienii şi oamenii de afaceri nefiind expuşi decît violenţelor verbale iar spectrul criminalităţii organizate nu a început încă să bîntuie. Bucureştenii se simt totuşi neîncetat „ameninţaţi” iar oraşul lor - un loc pe care, în căutarea unei vieţi demne,nu puţini se simt nevoiţi să-l părăsească.

Totuşi, speranţele nu sunt pierdute: în timp, Bucureştiul ar putea să-şi recapete frumuseţea de odinioară dar problema sa morală va persista: agresivitatea faţă de semeni şi natură, şovinismele, clişeele negative, intoleranţa, toate acestea se transmit în condiţiile unui faliment educaţional, din generaţie în generaţie. Mircea Cărtărescu îşi încheie eseul cu o formulă care dă simultan expresie unei speranţe şi unui avertisment: renovarea capitalei va trebui să înceapă înainte de toate cu propria noastră primenire interioară.

Întîmplarea face ca la puţin zile după lectura eseului lui Mircea Cărtărescu în paginile cotidianului elveţian TAGESANZEIGER, citind revista „ROMÂNIA LITERARĂ” să regăsesc aproape acelaşi sentiment de exasperare în faţa expansiunii urîţeniei şi murdăriei agresive, exprimat de astă dată de Mircea Mihăieş , după o călătorie cu trenul de la Timişoara la Bucureşti, în însemnarea intitulată Unde sunt păsările de altădat’ .

În loc de consolare

Oare i-ar consola pe cei doi autori versurile regretatului poet Robert Gernhardt care, după ce a poposit într-un urît oraş german de provincie, a „înălţat” în opt versuri o „laudă urîţeniei”. Spre deosebire de frumosul care „inefabil”, „efemer”, „trecător” ne face să simţim „dureros” „timpul” şi „vremelnicia”, urîtul este „tenace”, te poţi „bizui” pe el şi-ţi poate insufla chiar un sentiment de veselie văzîndu-l cum „dăinuie”…şi rezistă.