Europa mea: Virusul ca mașină a timpului  | Cultură | DW | 23.05.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Cultură

Europa mea: Virusul ca mașină a timpului 

Pandemia de coronavirus ne transpune în trecut, într-o lume a nostalgiei, crede scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov. Dar trecutul nu-i niciodată inocent și poate fi instrumentalizat de un "Frankenstein" politic. 

La început, aveam obiceiul să spunem că după acest virus lumea de ieri va deveni imposibilă. Și, în același timp, ne întoarcem brusc în acea lume. Așa cum oamenii se întorc în locuri pe care le-au părăsit. Așa cum, odinioară, mercenarii elvețieni sufereau de misterioasa boală a nostalgiei când erau departe de casă. Maladia a fost descrisă în 1688 de un doctor pe care îl chema Hofer, din Basel, care se referea la simptome fiziologice clare – leșin, febră, probleme de stomac. În final, toate acestea puteau duce chiar la moartea pacientului. 

În ceea ce privește noul virus, inițial, se vorbea despre simptomele: tuse uscată, febră, dureri de gât, probleme respiratorii. Ceva mai târziu, pierderea simțului mirosului a fost inclusă în această listă. Cred că există însă și un alt simptom nedescris până acum, care face parte din profilul virusului. Este un sentiment puternic al nostalgiei pentru lumea de ieri. Noul virus s-a dovedit a fi și un virus al trecutului. Când spunem "lumea de ieri", nu este vorba doar de o metaforă și de o aluzie la memoriile scriitorului Stefan Zweig. Înseamnă, la propriu, și lumea din ziua dinaintea celei de azi. Lumea cum era a în urmă cu câteva săptămâni sau luni. Suntem obișnuiți să avem sentimente de nostalgie față de ceva ce exista în trecutul îndepărtat, cum ar fi întâmplări și locuri din copilărie, vremuri de mult apuse. Consider chiar că o persoană poate trăi sentimente reale de nostalgie față de ceva ce nu s-a întâmplat niciodată. Iar uneori, nostalgia față de cele ne-întâmplate este și mai puternică. Dar și acest lucru a fost schimbat de noul virus. 

În mod paradoxal, lumea căreia îi resimțim lipsa este chiar aici, la fața locului. Uitându-mă pe geam la strada pustie și la micuța cafenea de la colț, simt o nostalgie acută, și aș putea adăuga și durerea (algos), în măsura în care durerea, din punct de vedere etimologic, e o parte a nostalgiei. Durere și nostalgie, fie-mi iertată tautologia, legate de un loc pe care obișnuiam să-l vizitez în urmă cu doar o lună. Și e, de asemenea, important: un loc pe care nu l-am părăsit, care e chiar aici, în fața ochilor mei. Aici e ceva diferit și nou. Lumea nu a dispărut, e chiar în fața noastră. Și totuși, trăim sentimentul unei absențe dureroase, al unei lipse dureroase a lumii. Așa cum plămânilor afectați de această boală le lipsește oxigenul. 

Încetul cu încetul, vom începe să înțelegem că nu e doar o izolare în spațiu, ci și în timp. Nu părăsești doar spațiul lumii, ci și timpul ei. Trupul este forțat să trăiască doar într-un prezent limitat, fără orizontul planurilor unui viitor apropiat. Într-o lume normală, oamenii trăiesc și în acel viitor apropiat, prin planuri, întâlniri și pregătiri, prin agitația și bucuria celor ce urmează. Toate acestea s-au terminat subit. Toate destinațiile noastre au fost anulate. Viitorul – anulat. 

Astfel, ce a rămas sunt doar destinațiile din trecut. Ființa umană nu e făcută să trăiască doar cu realitatea momentului de față. Dacă trupul e limitat prin posibilități foarte reduse de mișcare, atunci ființa noastră interioară (de care țin gândurile, dorințele, fricile) devine cu atât mai agitată. Hoinărește tot timpul. Viitorul e imposibil, dar ce avem la îndemână e tot trecutul din lume. Și, în mod special, trecutul nostru. Așadar, ce face lumea în vremuri de acest fel? Scoate vechiul album de familie și răsfoiește fotografii în alb-negru. Odinioară, formația The Kinks cânta ‘people take pictures of each other, just to prove that they really existed’ (oamenii se fotografiază reciproc, doar ca să demonstreze că au existat cu adevărat). Iar acesta e un motiv întemeiat. Trebuie să ne asigurăm că această lume a existat și că noi am existat în interiorul ei. 

Televiziunile difuzează filme și seriale vechi (oricum nu vor apărea prea curând producții noi). Posturile TV de sport dau reluări ale marilor finale din campionatele mondiale de fotbal. Uitându-mă la finala Argentina – Olanda din 1978, mă transform, dintr-o dată, într-un băiat de 10 ani. A fost primul meci de fotbal pe care l-am văzut cu tatăl meu și îmi aduc aminte și astăzi că aveam sentimentul de a fi la același nivel cu adulții. Am încercat să mă enervez și mai tare decât ei din cauza faulturilor echipei argentiniene, care a și câștigat în final. Am dat în masă cu pumnul meu micuț. Din nou, noi eram de partea perdanților. Nu era nicio surpriză, luând în considerare trecutul meu bulgar. Să mă uit la partide de fotbal vechi e mai mult decât o simplă distracție. Ele readuc la suprafață amintirile unor experiențe, mirosuri și chipuri pierdute. Deodată, trecutul începe să crească, timpul nu lasă în urmă nișe goale. 

Probabil, starea de agregare a trecutului e lichidă sau gazoasă. Asta explică de ce trecutul poate fi, uneori, atât de schimbător, de ce se mișcă adesea cu atâta ușurință și umple totul. 

Se pare că acest virus este o mașină a timpului. Dar ar trebui să ne amintim că trecutul nu e niciodată inocent. Nu știi niciodată cum și când ar putea să apară un Frankenstein politic, promițându-ne o nouă lume, asamblată din nostalgiile noastre ale zilei de ieri. El ar putea să ne promită că vom fi, din nou, fericiți. Înainte, ideologiile recurgeau la viitor pentru a se justifica, acum, ele recurg tot mai des la trecut. E cea mai simplă legitimare, de parcă ai semna un cec în alb. Trecutul e bun pentru reminiscențe și evocări, plin de povești și oameni, dar absolut gol și fantomatic dacă încerci să trăiești din nou acolo sau să-i faci pe alții să trăiască acolo. Vom fi nevoiți să ne căutăm alte refugii în timp. 

În plus, mă aștept la un al doilea val al nostalgiei – o nostalgie față de acele două-trei luni de carantină, în care eram singuri și, totuși, împreună.  

Vă mai recomandăm