1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Europa mea: Să se facă lumină la București!

10 iunie 2017

La suprafață, capitala României e luminoasă, dar în spatele fațadei se ascunde, în continuare, trecutul întunecat. Încetul cu încetul, lumina pătrunde și în adâncuri, crede Cătălin Dorian Florescu.

https://p.dw.com/p/2eReh
Autor Catalin Dorian Florescu
Scriitorul Cătălin Dorian FlorescuImagine: M. Walker

Ce îi trece prin cap cuiva din afara României când aude de București? Poate nu prea multe, poate îl confundă cu Budapesta. S-ar putea ca unii să-și amintească de decembrie 1989, când a fost dat jos Ceaușescu, să se gândească la niște imagini vagi cu piața din fața Comitetului Central, unde sute de mii de oameni fuseseră adunați pentru a-l aclama pe dictator.

Din balcon, a vrut să liniștească poporul furios, dar nu a reușit. Prima revoluție transmisă live la televizor a început. Am putea să o numim "parodie", dacă nu și-ar fi pierdut viața atâția oameni nevinovați, ci doar Ceaușescu și soția sa Elena, la fel de odioasă ca dictatorul. Nici până astăzi nu e clar ce s-a întâmplat atunci cu adevărat și cine a tras sforile din culise. Prea puțini dintre cei responsabili au fost trași la răspundere. Dacă acea mascaradă a marcat debutul democrației românești, ea e, în același timp, mama tuturor teoriilor conspiraționiste care determină până astăzi viața politică a țării.       

Durerile fantomă ale unui oraș

Când aud de București, alții se gândesc la monstruoasa Casă a Poporului, construită în urma ordinului dictatorului pe un deal, în locul pitorescului cartier Uranus, care a fost distrus. Când prietenii bucureșteni îmi povestesc unde au copilărit, degetele lor arată spre spațiile goale din jurul clădirii uriașe: mai degrabă un palat de prost-gust decât o casă, mai degrabă un coșmar decât un palat. 20.000 de soldați și prizonieri supuși la muncă silnică au lucrat la construcția Casei Poporului, 70.000 de persoane au fost mutate în blocuri. S-au păstrat câteva străzi ciuntite, cu vilele și grădinile de odinioară, iar întregul oraș trebuie să suporte durerile fantomă.

În timpul sejurului meu la București din acest an, vedeam de la geamul apartamentului o mică curte interioară neglijată. Într-o parte, observam cum o femeie își spăla geamurile, dedicându-se complet acestei activități repetate în mod regulat. Ținea să asigure curățenia și transparența perfectă a geamului, cu încăpățânare, în timp ce fasada din jur se deteriora. Pe partea cealaltă a curții interioare e dosul clădirii în care pot fi consultate arhivele Securității. Da, și spionii români aveau aceeași obsesie ca cei de la serviciul secret Stasi din fosta Germanie de Est: să adune dosare. Nu era prevăzută posibilitatea unui blocaj al scrisului.

Palast des Volkes mit Baustelle
O clădire de coșmar: "Casa Poporului" Imagine: Getty Images

Soluții biologice

Înainte să aflu cărei instituții îi aparține clădirea, credeam că înăuntru se afla o plantație de marijuana, din moment ce lumina era aprinsă zi și noapte, timp de două luni, fără nicio întrerupere. De parcă cineva ar fi vrut, la propriu, să aducă la lumină trecutul. Ca să pot dormi, trăgeam perdelele cele mai întunecate. În felul acesta, Securitatea îmi fura somnul - în mod indirect - și la mult timp după desființarea ei.

Adevărul e că factorii de decizie din lumea politică nu prea iau în serios elucidarea crimelor comuniste și pedepsirea făptașilor: după 25 de ani de democrație, doar doi criminali ai acestui sistem au fost condamnați, doi bătrâni care vor muri, probabil, oricum în curând. Nu mai e mult până vor muri și ultimele victime, prizonierii politici care au suferit în lagărele și închisorile comuniste. 

Vânzătorul de cărți

În prima mea seară la București am mers la cafeneaua mea preferată, "Van Gogh", la marginea cartierului Lipscani, decăzut sub comuniști, care s-a transformat în ultimii ani într-un fel de Mecca al distracției, de prost-gust. N-a trecut prea multă vreme de când cădeau țiglele de pe acoperiș, iar casele și balcoanele trebuiau sprijinite de bârne (ceea ce e valabil, în unele cazuri, și astăzi). Între timp, în Lipscani se înghesuie barurile. O cacofonie formată din gălăgie, bere și trăncăneală a înlocuit liniștea care domnea în cartier după ce urbaniștii dictatorului au hotărât să renunțe la această zonă, concentrându-se asupra construcției unui cartier fascistoid pentru funcționarii comuniști în jurul Casei Poporului.  

Aceste cartiere reprezintă doi poli ai aceluiași oraș - despărțite de maxim 100 de metri în linie dreaptă: într-o parte, cartierul rezidențial care amintește de viziunile urbaniste ale lui Hitler și Mussolini sau de Coreea de Nord, în cealaltă parte, vechile căsuțe ghemuite și alungite din fostul cartier al negustorilor și meșteșugarilor, care s-a dezvoltat cu sute de ani în urmă în jurul primei curți domnești.   

Imediat după ce am luat loc în cafenea, a apărut un bătrân costeliv și timid, care mergea de la masă la masă și încerca să vândă cinci sau șase cărți. Acestea mi-au adus aminte de copilărie, părinții mei aveau aceleași ediții. Nimeni nu-i dădea atenție bătrânului. Aici, becurile erau aprinse doar ca să lumineze băuturile și exteriorul impecabil al clienților. Noile vremuri vor să le îngroape pe cele vechi și să le dea uitării.  

Rumänien Bukarest Lipscani Viertel
Cartierul Lipscani Imagine: picture alliance/Arco Images

Frunzele firave ale copacului din curtea interioară 

Bătrânul mi-a povestit că i-au rămas doar 2.000 de cărți dintr-o bibliotecă de 20.000: le-a vândut pentru a-l ajuta financiar pe fiul său bolnav. Fără să-l fi întrebat, mi-a spus că a fost condamnat în anii 50 la 20 de ani de lagăr - în locul tatălui care s-a spânzurat în pădure după aflarea veștii că urmează să fie arestat. Mii de bătrâni care au trăit drame similare mai locuiesc și astăzi la București. Treci pe lângă ei pe stradă, fără a bănui că te atinge istoria. 

În România există o societate civilă incipientă: diverse fundații și asociații se ocupă de confruntarea cu trecutul, victimele au ocazia să vorbească în școli, există o serie de studii istorice și volume care cuprind relatări ale martorilor. Sper ca toate aceste eforturi să nu rămână doar în stadiul literelor.

Aproape până la sfârșitul perioadei petrecute la București, copacul gol și subțire din curtea interioară, care arăta de parcă ar fi fost ars, părea să-mi dea dreptate: creștea în fața unui zid cu țiglele la vedere. Păsările îl evitau. Până când i-au crescut, la scurt timp înainte de plecarea mea din București, câteva frunze firave. În stânga curții, femeia spăla în continuare geamurile, cu abnegație, în dreapta strălucea lumina veșnică.   

Scriitorul de limbă germană Cătălin Dorian Florescu s-a născut pe 27 august 1967 în România şi trăieşte din 1982 în Elveţia. În 2011 i s-a decernat premiul librarilor elveţieni pentru romanul "Iacob decide să iubească”. În septembrie apare noul său volum intitulat "Der Nabel der Welt" (Buricul pământului) la editura germană C.H. Beck.