Europa mea: O lume fără ziua de ieri | Europa | DW | 03.08.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Europa

Europa mea: O lume fără ziua de ieri

A face ordine, curat, a scăpa de lucrurile de prisos - pentru mulţi e primul pas spre linişte şi armonie. Dar amintirea are nevoie de moştenire, consideră Carmen-Francesca Banciu.

Deutscher Buchpreis 2018 Carmen-Francesca Banciu (Marijuana Gheorghiu)

Carmen-Francesca Banciu

De câţiva ani se amplifică trendul minimalismului. Chiar dacă se află la începutul vieţii de adult sau în prag de pensionare, numeroşi oameni vor să trăiască sustenabil, să scape de tot ce e de prisos, să se rezume la esenţial, să se concentreze asupra aspectelor esenţiale ale vieţii. Este vorba de o atitudine filozofică, etică, socială, care propagă renunţarea voită şi subliniază propria responsabilitate în modul de tratare a resurselor, a vieţii animalelor, a altor oameni.

A trăi minimalist înseamnă a te elibera de poveri lipsite de sens pentru a duce o viaţă încărcată de sens. Învăţătura Feng Shui, care promovează armonizarea omului cu mediul său înconjurător, recomandă să se facă regulat curăţenie pentru a menţine în mişcare fluxul de energie chi. Trăim într-o vreme în care oamenii sunt însetaţi de despovărare, de armonie şi relaxare. În care caută orientare. Curăţenia şi ordinea promit să conducă spre armonie. Să facă viaţa mai uşoară. Renunţarea promite dăinuirea oamenilor pe planetă.

Rezumarea la puţin este la modă

Sfaturile lui Marie Kondos privind descotorosirea de balast şi curăţenia au avut un succes răsunător. Între timp milioane de oameni au fost apucaţi de febra ordinii şi curăţeniei. Minimalismul a devenit un ţel râvnit.Renunţarea este noua virtute. Unii s-au grăbit să facă vânt propriei biblioteci, având încredere în Wikipedia şi în spaţiul de memorie din cloud. Alţii au încredere în Cronica Akasha, în biblioteca din frunze de palmier a templelor indiene, în universul holografic şi în accesul la informaţie şi ştiinţă nelimitată în internet.

Unii şi-au digitalizat fotografiile şi au aruncat la gunoi albumele cu poze de familie. Eu posed fotografii în telefoane mobile mai vechi, care par decolorate după numai 10 ani şi texte salvate pe dischete şi floppy-discuri care au devenit indescifrabile.

Recent, Swisscom a şters din greşeală şi irecuperabil datele a mii de oameni, care le încredinţaseră companiei spre păstrare. Oamenii aceia nu doar că au pierdut pentru totdeauna documente importante, dar au pierdut şi amintiri personale pe care le credeau depuse la loc sigur într-o bancă de date cu capacitate nelimitată.

Poate fi cineva vreodată despăgubit în urma pierderii amintirii, care este parte a propriei identităţi? Şi cum trăim mai departe fără aceste amintiri? Cum trăiesc în continuare copiii noştri fără a şti cine am fost? Ne pregătim pentru un viitor fără amintire? Ce se va povesti despre noi? Ce se va mai putea povesti despre noi dacă aruncăm la gunoi scrisori, imagini, obiecte şi multe alte urme mărunte şi aparent lipsite de importanţă? Poate că astfel se face mai mult loc în lume. Dar ce fel de lume va fi aceea?

Mulţi tineri de azi trăiesc în apartamente închiriate în comun şi nu dispun de prea mult loc pentru obiecte purtătoare de amintiri personale. Cine mai are o casă părintească cu pod în care nepoţii şi strănepoţii să deschidă valize şi lăzi prăfuite şi să găsească acolo adevărate comori, materiale sau spirituale?

Noul minimalism elimină memoria

Noul minimalism oferă spaţiu și claritate, dar nu lasă loc pentru amintiri

Crâmpeie pentru memorie

Când am venit în Germania nu am luat cu mine în bagaj decât un manuscris. Mai târziu am mai putut recupera câteva fotografii şi obiecte mărunte. Copiii mei se bucură de orice bileţel, de orice crâmpei de hârtie care le aduce aminte de vremurile petrecute în România, de o fotografie cu străbunica mea. Se bucură de mica poşetuţă a bunicii care a murit tânără. Ei spun: "asta a fost atinsă de bunica." Poşetuţa este şi ea o amintire pe care am menţionat-o într-un roman.

Când părinţii poetului englez de mai târziu George Szirtes, laureat al Man Booker International Award, au fugit într-o noapte din Ungaria în occident, trecând fraudulos graniţa, lui George, care avea doar opt ani pe atunci, i-au dat în grijă o mică valijoară. În ea se aflau fotografiile de familie. De atunci au trecut multe decenii, dar George a publicat anul acesta un emoţionant volum de memorialistică. "The Photographer at Sixteen" este o carte urzită în jurul acelor fotografii de familie şi se află pe drumul cel bun pentru a deveni un bestseller.

Cum ar fi putut lua naştere multe romane, cât de săracă ar fi fost istoria literaturii şi viaţa noastră a tuturor fără urmele lăsate de alţii pentru noi? Şi cât de uscată şi searbădă va fi viaţa generaţiilor viitoare dacă nu vor mai găsi biletul de intrare la film al străbunicului, care păşea atunci pentru prima dată într-un cinematograf! Sau dacă nu vor răsfoi paginile de jurnal ale bunicii! Unii spun că toate acestea nu sunt decât nostalgii lipsite de sens, care ocupă loc şi se umplu de praf. Alţii spun că sunt urme ale trecutului meu. Urme lăsate de mine. O parte din mine. Eu. Noi.

Refugiaţii, adevăraţii minimalişti

A arunca la gunoi, a scăpa de o povară, a elibera, a ceda, a renunţa. Renunţarea ca virtute sub pretextul necesităţii. Dar merită să trăieşti într-o lume în care nu există amintire, nu există legături cu strămoşii, nu există urme personale ale trecutului?E posibil ca într-o zi să se facă auzit îndemnul de a distruge bibliotecile, de a desfiinţa muzeele pentru a obţine mai mult loc. Dar unde să se transfere toate acele lucruri? Când nu ştiu ce să mai zic, îmi aduc aminte de o lege a fizicii pe care am învăţat-o la şcoală: în natură nimic nu se pierde, ci doar se transformă dintr-o formă în alta.

Refugiaţii sunt adevăraţii minimalişti. Cine a traversat marea într-o barcă pneumatică posedă doar prin excepţie un obiect personal. Ce-i rămâne unui refugiat este poate speranţa că într-o zi se va putea întoarce în ţara sa şi că războiul şi pustiirea nu au distrus toate urmele trecutului personal. Că nu a golit nimeni casa părintească şi că există încă lucruri care să amintească de propria istorie. E nevoie de amintire pentru a o lăsa urmaşilor. Dar ai nevoie de ea şi dacă îţi reîncepi de la zero viaţa într-o altă ţară. E de ajutor să-ţi aduci cu tine vechea viaţă pentru a o integra în noul loc. Pentru a-ţi găsi locul în noua ta ţară.

(Adaptare din limba germană)

Carmen-Francesca Banciu, născută în România, a sosit în 1991 la Berlin, la invitaţia programului pentru artişti al DAAD. Din 1992 s-a stabilit acolo. Este autor, publicist, editor şi susţine cursuri de creativitate şi scriere creativă. Din 1998 scrie preponderent în limba germană. Banciu a obţinut numeroase premii şi burse.

Vă mai recomandăm