Europa mea: Moartea şi sentimentul vinovăţiei | Europa | DW | 27.02.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Europa

Europa mea: Moartea şi sentimentul vinovăţiei

Logica lockdown-ului ne acaparează într-o plasă compusă din sentimentul vinovăţiei, chestiuni la care refuzăm să ne gândim şi speranţe deşarte, consideră scriitorul Stanisław Strasburger.

Stanislaw Strasburger

Stanislaw Strasburger: logica lockdown-ului este şi făgăduinţă şi blestem

Citesc într-un email primit la mijlocul lunii ianuarie că "în starea unei aşteptări zadarnice omul îşi poate pierde nădejdea şi răbdarea, se poate resemna pe termen scurt sau perpetuu, se poate sătura de viaţă". Ţin foarte mult la prietena mea în vârstă de 82 de ani, autoarea mesajului de mai sus. Annelie mi s-a părut mereu o persoană cu inima caldă, înţeleaptă, gata să sară în ajutorul celor nevoiaşi, un spirit rebel şi un suflet viu, împodobit cu un păr cârlionţat care-i încadrează, jucăuş, faţa.

După ce a relatat în email-ul respectiv că se simte "plasată prin micul virus cu efect major într-o stare specială de repaos, cu interdicţia ieşirii din casă", mai adaugă: "Unde este început există şi un sfârşit (...) Fundăturile, străzile cu sens unic, alergatul pe loc, contribuie mult la acea epuizare, care ne face prea obosiţi să ne mai luăm, treji, adio de la viaţă (...), să ne bucurăm că suntem sătui de zile, să ne permitem să fim obosiţi de viaţă şi să plecăm împăcaţi cu noi înşine."

Ce vrea ea să-mi transmită prin asta? Prin cap îmi trec, brusc, gânduri negre. Cum să reacţionez? Să mă adresez prietenilor ei care locuiesc în apropiere? Să cer ajutor de specialitate? Să o sun, să am curajul unei convorbiri? Am un sentiment de teamă şi pentru ea dar şi pentru mine. Dacă reacţionez "greşit" la acest mesaj m-aş putea, eventual, simţi (co)responsabil pentru moartea unui om apropiat. Dar, pe de altă parte, sunt eu dispus să accept decizia care mă tem că se află în spatele acestui mesaj? O grea povară mă apasă la pământ.

Sensul şi prestarea de servicii

În calitate de membri ai unor societăţi prospere din vestul globalizat am creat sisteme complexe menite a ne ajuta să scăpăm de responsabilităţi de acest gen. Henning Scherf, fost primar al oraşului Bremen, care se implică azi în favoarea unei mai bune tratări a problematicii legate de moarte, scria deja în anul 2016 despre comercializarea ultimului stadiu al vieţii în cadrul unui sector de prestări servicii, care alungă obştescul sfârşit într-o zonă tabu.

Astfel, scria el, spitalele noastre au decăzut, devenind nişte case ale morţii, iar medicina internă, complet suprasolicitată, funcţionează ca o platformă de aprovizionare a bătrânilor gârboviţi şi a muribunzilor, totul făcând parte dintr-o piaţă cu profituri uriaşe, care scapă tot mai mult de sub control. Dar acest sistem îndeplineşte o funcţie socială: să raţionalizeze moartea şi s-o facă invizibilă, să ne elibereze pe noi de vină şi de responsabilitate.

Mai mult decât atât. Strategiile noastre de plasare între paranteze a subiectului şi sectorul de îngrijire a bătrânilor, care se amplifică de la o zi la alta, îmi par a fi cuplate cu încredinţarea că mereu se moare "de ceva". Moartea are un motiv. Şi printr-o acţiune omenească optimă ar putea fi evitată. Dar are sens să percepem moartea ca pe o legătură între cauză şi efect? Şi este această cauză ceva care poate fi combătut, astfel încât moartea să fie amânată la nesfârşit?

Are sens să percepem moartea ca pe o cauzalitate?

Are sens să percepem moartea ca pe o cauzalitate?

Rutina

Am primit email-ul de la Annelie aflându-mă în Algarve, în acelaşi timp în care numărul persoanelor testate pozitiv de coronavirus creştea. Între timp, reacţiile din Europa sunt rutinate: guvernul de la Lisabona înăspreşte măsurile restrictive.

Dar şi logica lockdown-ului ne acaparează într-o plasă compusă din sentimentul vinovăţiei, aspecte la care refuzăm să ne gândim şi speranţe deşarte. Această logică este în acelaşi timp şi făgăduinţă şi blestem. Un set de măsuri pretins atotcuprinzătoare promite izbăvirea de povara răspunderii. În acelaşi timp însă, ne lasă pradă disperării fiindcă ştim că realitatea nu prea ţine cont de reguli. În veşnicul "proces de adaptare" regulile se tot complică, astfel încât, în cele din urmă, mai nimeni nu ştie care este comportamentul "corect". În locul despovărării se adaugă o nouă povară şi aceasta este frustrarea generată de eşec.

Aceasta nu este o chestiune minoră. În societăţile individualiste, în care autodeterminarea este considerată un bun de mare preţ, recurgerea la lockdown-uri subminează consensul pe care se bazează nu doar aceste reguli restrictive  ci întreaga noastră ordine socială şi politică. Despre problematica tratare a morţii, care se află în spatele întregii chestiuni, abia dacă se vorbeşte.

Unde există început există şi sfârşit

"Unde există început există şi sfârşit"

Dar, în context, este o iluzie să crezi că indivizii şi comunităţile au sarcina primordială de a-i feri pe alţii de moarte. Dacă moartea nu este privită ca parte a vieţii ci ca o eroare umană, atunci eşecul este programat din capul locului. Ne vom epuiza resursele cu mare repeziciune. Vom trezi şi aşteptări imposibil de îndeplinit. Fiecare deces va provoca automat întrebarea: cine este vinovat?  În calitate de indivizi dar şi ca societate în ansamblu, această povară ne va apăsa la pământ. Vom deveni pradă uşoară pentru toţi care pretind că ne vor scoate din această fundătură ca nişte buni păstori, că ne vor elibera de frică şi frustrare.

Mesaj pentru noi toţi

Poate că sună banal, dar dispunem de resurse limitate şi suntem muritori cu toţii. Nimeni nu este vinovat de asta! Aşa cum învăţăm, cu greu, că suicidul nu este relevant din perspectiva dreptului penal (pentru că nu este auto-ucidere), trebuie să ne împrietenim şi cu ideea că moartea poate veni şi "din cauza vârstei", ba chiar că este ceva "natural". Independent de câte infectări putem testa în corpul uman şi în ciuda tuturor sistemelor de îngrijire a bătrânilor, tot mai scăpate de sub control.

Stanisław Strasburger este scriitor şi manager cultural. Romanul său "Negustorul de poveşti" a apărut în 2018 în traducere germană. S-a născut la Varşovia şi trăieşte periodic la Berlin, Varşovia şi în diverse oraşe mediteraneene. În plus este membru în consiliul asociaţiei "Humanismo Solidario".