Imposibilul muzeu al comunismului

La 30 de ani de la alungarea de la putere a lui Todor Jivkov, intelectualii din Bulgaria discută din nou despre înfiinţarea unui muzeu al comunismului. Oricât ar părea de ciudat, în expoziţiile din Bulgaria consacrate istoriei se pot vedea mai multe despre legendarii traci ai antichităţii decât despre socialismul sovietic, care a marcat atât de puternic viaţa în Bulgaria de astăzi.

Dar cum să ne amintim de comunism? Există diverse moduri de abordare. Democraţiile tinere manifestă adesea tendinţa de a sublinia spaima violenţei totalitare, cum se întâmplă, de exemplu, în Muzeul Istoriei Comuniste din Praga, în Muzeul Terorii de la Budapesta, în Muzeul Gulag-ului de la Moscova sau în muzeul din Vilnius care aminteşte de victimele crimelor în masă comise de comunişti. Vizitatorul vede acolo celule de închisoare, scene de anchetă şi tortură, fotografii ale victimelor şi citeşte sau ascultă poveştile supravieţuitorilor. Astfel de muzee devin un loc al tristeţii dar şi o legitimare a noilor elite.

Există însă şi contrariul. Muzee care glorifică trecutul, de felul celui din Belgrad, capitala Iugoslaviei nealiniate, sau a celui din Hanoi, consacrat luptei curajoase împotriva SUA. La acestea se adaugă mausoleele lui Lenin şi Mao precum şi noul parc comunist "pentru timpul liber" din Wuhan, China. Din perspectiva unui imperiu suveran chiar şi crimele în masă par să capete o altă însemnătate.

Există de asemenea un al treilea soi de muzee - acelea care prezintă în glumă modernizările sărăcăcioase şi pripite ale comunismului ca pe ceva exotic. Muzeul RDG-ului din Berlin prezintă, de exemplu, tot felul de obiecte curioase de largă folosinţă, jucării urâte, vechi mărci de dulciuri sau legendarul omuleţ de pe semafoarele din defuncta Germanie de Est. La Varşovia se pot vedea locuinţe reconstruite din perioada comunistă şi se poate face o comparaţie între lumea materială de atunci şi de astăzi. În parcuri cu statui cum este cel din Budapesta se produce un efect suprarealist comic prin alăturarea unor monumente patetice şi ideologice asemănătoare. Astfel de muzee sunt în general criticate fiindcă conferă normalitate erei comuniste, înlocuind prin umor sentinţele de ordin moral. În cele din urmă nu există nimic criminal la maşina RDG-istă Trabant sau la aparatul bulgăresc de copt ardei "Ciuşkopec", care a fost desemnat în cadrul unui concurs televizat, difuzat de televiziunea de stat de la Sofia, drept "revoluţia secolului 20, în materie de aparatură casnică."

Memoria perioadei comuniste este activată şi prin artă. În trecut acţiunile artistice ofereau o cale indirectă de luare în râs a regimului. Un exemplu elocvent era "Soc-Art" sovietică. Aceasta se juca cu obiecte de propagandă cam în felul în care Pop-Art se juca cu obiecte ale societăţii de consum. În locurile în care trecutul nu pare să fi trecut, diverse grupuri de artişti încearcă astăzi să depăşească apatia de ordin moral. Exoticele buncăre din Albania ale dictatorului Enver Hodja sunt folosite pentru diverse spectacole. Şi în Palatul Poporului din Bucureşti, ridicat în timpul lui Ceauşescu, se află, între altele, un muzeu de artă contemporană. Fostele încăperi ale puterii capătă vizibilitate prin blasfemie estetică şi provoacă noi dezbateri. Totuşi actul estetic este foarte îndepărtat de naraţiunea istorică, de aşteptat din partea unui muzeu.

Bulgaria a ezitat multă vreme şi nu s-a putut decide pentru niciunul din aceste muzee diferite. Nu a creat niciun memorial serios al epocii comuniste fiindcă pentru unii a fost mereu prea devreme, iar pentru alţii mereu prea târziu.

Un muzeu al terorii nu s-a putut concretiza fiindcă foştii comunişti joacă până astăzi un rol central în politica bulgărească. Singurul ritual anticomunist de proporţii a fost aruncarea în aer a mausoleului lui Gheorghi Dimitrov (un lider comunist bulgar din perioada stalinistă), care a provocat mânie şi batjocură. În comparaţie cu alte ţări din spatele Cortinei de Fier, în Bulgaria au existat destul de puţine victime ucise de comunişti. În Bulgaria nu au existat proteste de masă înăbuşite în sânge, cum au existat, de exemplu, în Ungaria, în 1956, sau la Praga, în 1968. Pe de altă parte, perioada de tranziţie politică din anii 1990 a fost mai dificilă decât în multe alte state ale fostului bloc răsăritean. Amintirea terorii din perioada de început a comunismului s-a estompat şi a fost umbrită de traume mai noi.

Versiunea "suveranistă" a comunismului se potriveşte cel mai puţin cu Bulgaria, care era cunoscută drept satelitul cel mai apropiat al Uniunii Sovietice. Astăzi se ştie că dictatorul Jivkov a propus de două ori ca ţara sa să devină parte a URSS, dar Moscova, din fericire, s-a opus. Casa în care s-a născut dictatorul este unul din puţinele muzee din Bulgaria, care reflectă, cu prudenţă, perioada comunistă într-o lumină pozitivă.

Versiunea de zi cu zi a socialismului este prezentată în Bulgaria şi de mai mulţi amatori, pe baza colecţiilor de obiecte nostalgice pe care le-au alcătuit. Unele dintre acestea au devenit proiecte comerciale, cum ar fi muzeul retrospectiv al "Apartamentului Roşu", unde se pot auzi anecdote despre obiectele urâte expuse, pe care le deţineau cam toţi bulgarii de rând. Astfel de expoziţii se adresează turiştilor străini, dar aceştia nu înţeleg ironia, după cum atestă comentariile pe care le scriu în cărţile de oaspeţi. Unii scriu, de exemplu: "Venceremos! Comunismul să trăiască întru mulţi ani!" Dar de ce se duc atât de puţini bulgari să viziteze astfel de expoziţii? Biletele de intrare sunt foarte scumpe, iar obiectele expuse sunt încă folosite de mulţi bulgari în viaţa lor de zi cu zi, astfel că ar fi dificil de păstrat o distanţă estetică faţă de exponate.

Singurul muzeu din Sofia subvenţionat de stat este consacrat artei din perioada socialistă. Aceasta îmbină propaganda cu opere de mare calitate, pictori din nomenclatură şi victime ale regimului. Este un compromis neajutorat, şi de aceea muzeul a fost criticat pentru lipsa sa de unitate şi orientare.

Acum Sofia vrea să copieze un model din România şi să transforme tunelurile de sub o veche clădire comunistă într-un spaţiu al artelor. Principalul argument este acela că va atrage cât mai mulţi turişti. Nu este un soi curios de cultivare a memoriei prin imitarea memoriei altcuiva? În esenţă, toate aceste proiecte de păstrare a amintirii din ţările foste comuniste se edulcorează din cauza mimetismului. Bulgaria se află pe ultimele locuri în acest şir. Nu a reuşit să-şi elucideze singură trecutul. De aceea priveşte cu teamă în jur, pentru a împrumuta din alte părţi modele de cultivare a memoriei.

Ivailo Dicev este profesor de antropologie culturală la Universitatea din Sofia. El a predat cursuri, între altele, în Germania, Franţa şi SUA.