Europa mea: Frica are ochi mari

Să arătăm sau să nu arătăm? Aceasta este întrebarea. Violenţe, scene de sex, fecale - toate au fost deja proiectate pe marile ecrane. Şi totuşi, pelicula lui Antoni Krauze "Smolensk" a reuşit să şocheze nu doar publicul german. Care sunt coordonatele acestui cotroversat film? Pe scurt: "Smolensk" tratează povestea fictivă a abordării jurnalistice a prăbuşirii aeronavei premierului polonez în anul 2010. În urma accidentului şi-au pierdut viaţa fostul preşedinte, soţia lui, mulţi politicieni de top şi militari. Producătorii filmului avansează ipoteza unui atentat rusesc. S-a scris mult despre punctele slabe ale filmului. După ce l-am vizionat însă, am avut senzaţia că "Smolensk" este de fapt o terapie pentru vindecarea traumelor.

Trauma reprezintă o afecţiune psihică cauzată de un eveniment zguduitor. De multe ori ea este însoţită de temeri adânci, de durată. Nu are sens să încerci să îi explici unei persoane traumatizate că nu trebuie să îi fie teamă sau că spune prostii. În vindecarea traumelor sunt vizate emoţiile, care nu ţin nici de logică şi nici de argumente raţionale.

Blindatele nu sunt un semn bun

Trauma colectivă poloneză pe care filmul o abordează, după părerea mea, depăşeşte momentul Smolensk. Ea se regăşeşte în teama permanentă de Rusia şi, într-o perspectivă mai largă, şi în teama de Germania. Este teama unei naţiuni de mărime medie de a rămâne singură într-o lume devenită scenă de luptă pentru marile puteri. Mulţi polonezi simt că ţara lor este prea slabă nu doar pentru a câştiga această luptă, ci mai mult, prea slabă pentru a supravieţui.

Sigur că recenta sosire a militarilor americani din trupele NATO, care vor staţiona în Polonia, a stârnit entuziasm atât printre susţinătorii, cât şi printre criticii actualului regim de la Varşovia. Armata americană ar deveni garanatul securităţii, de care Polonia nu a beneficiat niciodată. 

Pentru mine, blindatele care patrulează pe străzile patriei mele nu reprezintă în niciun caz un semn bun. Ca să nu mai menţionez numeroasele locuri în care a fost staţionată armata americană, pentru a fi ulterior retrasă. Dar, întocmai ca şi în "Smolensk", nu este vorba despre raţiune, ci mai degrabă despre emoţii. 

Trauma –  cum continuăm?

Europa ca republică, după modelul politoloagei Ulrike Guérot, înseamnă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi echitatea socială pe întregul continent. Statele naţionale care nu fac faţă traumelor colective ale cetăţenilor şi-ar pierde justificarea. Nu este teama polonezilor faţă de vecini izbucnită din naraţiunile naţionale, în care această naţiune medie se confruntă cu naţiuni mai puternice şi mai numeroase? Dacă ne-am referi la regiuni, nu ar dispărea de la sine această problemă?

Pentru ca proiectul Europa să aibă succes, emoţiile trebuie considerate ca parte intrinsecă din viaţa politică. În conceptul de comunicare non-violentă al lui Marshall Rosenberg aflăm care sunt metodele de integrare a emoţiilor. Psihologul decedat în 2015 a sintetizat anii întregi de experinţă în medierea conflictelor în teritoriile palestiniene şi în Balcani. Rosenberg propune ca, într-un conflict, să se renunţe la stabilirea celor care au dreptate şi a celor care nu au dreptate. El susţine că persoanele ar trebui să acorde mai multă atenţie propriilor sentimente, să le exprime, să le analizeze, pentru a constata care sunt propriile necesităţi şi care sunt cele colective, pentru a le prezenta apoi sub forma de dorinţă părţii adverse. Şi viceversa.

Sentimente în politică

E drept că ar putea fi un proces anevoios. Dar el ar ajuta la destrămarea fricilor. Experienţa lui Rosenberg a mai scos la iveală că metoda este deseori urmată de o realitate mai bună. O realitate mai apropiată de visele noastre. Nu sunt politicienii cei care ar trebui să se îngrijească de îndeplinirea viselor cetăţenilor? În niciun caz ei nu ar trebui să se folosească de blindate pentru a agrava situaţia. Poate sună banal, dar respingerea generează respingere. În fond, cu toţii suntem oameni.

Personal cred că sentimentele sunt necesare în politică. Suprimarea lor le netezeşte drumul populiştilor spre manipulare. Lumea lor idealizată apare ca un permanent război pe viaţă şi moarte, iar guvernele statelor naţionale pot oricum să intensifice conflictele dintre europeni. În acest sens, filmul "Smolensk" este binevenit. Regret doar că, în dezbaterile pe marginea peliculei, nu s-a vorbit mai deloc despre sentimente în politică.

Ce reprezintă în acest context "Europa mea"? O EUtopie, în care există spaţiu pentru emoţii, chiar dacă ele pot deveni traumatizante. Analizarea atentă a exprimării emoţiilor şi a transformării acestora în necesităţi - acestea sunt bazele EUtopiei. Ceea ce facilitează convieţuirea fără conflicte a cetăţenilor din diversele regiuni ale continentului, dar şi o politică globală europeană sigură şi efectivă. 

Stanisław Strasburger este scriitor şi manager cultural. Interesele sale se manifestă în memoria colectivă, migraţie, multiculturalitate şi EUtopie. El a publicat cărţile "Besessenheit.Libanon"  - "Obsesie. Liban" (2015 în poloneză, 2016 în germană) şi "Der Geschichtenhändler" - "Comerciantul de poveşti" (2009 în poloneză, 2014 în arabă şi pentru 2017 planificată lansarea în limba germană). El trăieşte la Berlin, Varşovia şi Beirut.

Autor: Stanislav Strasburger / A.K.