Europa mea: Frica a rămas | România | DW | 21.12.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Europa mea: Frica a rămas

Nu am multe amintiri clare dinainte de ’89, eram prea mică. Dar ce țin minte precis e atmosfera de suspiciune și neîncredere, care pătrunsese adânc în țesătura societății, până în familie - scrie Lavinia Branişte.

Lavinia Braniste (Alex Galmeanu)

Lavinia Branişte: Frica a rămas cu noi, chiar dacă a îmbrăcat în ultimii treizeci de ani alte și alte forme

În decembrie ’89, când au început „evenimentele”, eu aveam șase ani și mă aflam împreună cu mama la Sinaia. Poate că ea avea concediu sau poate eram în weekend, mă uit acum într-un calendar al anului 1989 și nu-mi dau seama ce zi îmi amintesc. Țin minte doar că era frig și întuneric și mai țin minte soba de teracotă dintr-o cofetărie unde am intrat la un moment dat să ne încălzim. Era zăpadă și mă udasem la picioare.

Și apoi a început o agitație pe străzi și o mare derută, lumea spunea că apa e otrăvită. Un tânăr ne-a pus în brațe un „manifest”, o pagină de ziar peste care scrisese cu carioca un slogan, „jos comunismul” sau ceva de genul acesta. A fost prima mea întâlnire cu acest cuvânt, „manifest”. Cred că abia pe la treizeci de ani mi-am dat seama că am mult mai clare în minte momentele în care m-am întâlnit cu anumite cuvinte decât acelea în care m-am întâlnit cu oameni. Nici cu cei la care țin foarte mult nu mai știu exact cum m-am întâlnit, dar unele cuvinte au intrat atât de brutal în mintea mea încât știu clar când m-am întâlnit cu ele. Manifestul l-am luat acasă și l-am păstrat mulți ani într-un sertar din bibliotecă, unde mama ținea actele.

Am luat trenul înapoi spre Brăila, iar acasă i-am găsit pe bunici, la fel de derutați, în fața televizorului. Erau imaginile acelea de la Televiziunea Română Liberă, cu „Fraților, am învins!” și cu puloverul lui Petre Roman. În familia noastră a rămas și acum un fel de expresie, un pulover gros, din lână brută, ca cele care se mai vând pe la târgurile de munte, se numește „pulover de Petre Roman”.

Bunica tot vorbea de un anume „Ilie Iliescu” și numele mi s-a părut ireal.

Recent m-a întrebat un jurnalist străin dacă-mi amintesc scena execuției. Evident că mi-o amintesc, am văzut-o la televizor de atâtea ori, ni se reamintește această scenă în fiecare decembrie, e canonul nostru dinainte de Crăciun. Dar nu sunt sigură c-am văzut-o atunci când s-a întâmplat, e posibil ca mintea mea s-o fi aranjat la locul ei mai târziu. Jurnalistul m-a întrebat dacă mi-a fost milă de Ceaușescu și întrebarea m-a bulversat. Reportajul lui trebuia să fie despre romanul meu, „Interior zero”, nu știu cum am ajuns la scena execuției dictatorului, care s-a întâmplat într-o altă lume, într-o altă viață, care nu era a mea. Plus că nu-mi pusesem niciodată problema dacă-mi fusese milă de Ceaușescu.

Eram un copil. Îmi era milă de multe făpturi. Probabil că mi-ar fi fost și de el.

Dar am răspuns altceva: n-avea cum să-mi fie milă!

Mătușa mea avea atunci un băiețel de un an și locuia într-un oraș aproape de al nostru. A adus copilul la bunici. Își amintește și cum se trăgea haotic din clădirile din jurul gării. A venit cu copilul ascuns în sân și l-a lăsat la părinți, știa că măcar ei nu ies din curte. Se pensionaseră amândoi în anul acela. Mai mult decât pericolul la care a fost expusă o emoționează acum arbitrarul și absurdul potențialei tragedii. Cu ce scop se trăgea? Și cine făcea asta?

Lucrurile astea n-au fost stabilite niciodată în instanță. Așteptăm să moară de bătrânețe niște eroi eliberatori, care ne-au salvat de tiranie.

După aia n-o să mai conteze. O să fie doar o poveste.

În toamna lui ’89, la șase ani și jumătate, trebuia deja să fiu înscrisă la școală. Dar începând din clasa a treia, copiii din orașul meu erau duși cu clasa la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. Te duceau cu camionul și te lăsau cu orele pe câmp, nu conta că nu existau toalete și că nu exista umbră, nu conta nici dacă vine ploaia. Camionul venea să te ia numai și numai la ora stabilită. După o ploaie pe câmp, în timpul căreia ea și ceilalți copii au stat înghesuiți unul într-altul ca pinguinii, mătușa mea a rămas cu o boală de rinichi toată viața.

Așadar, ai mei au vrut să mă pună la adăpost în ’89, când trebuia să merg la școală, să mă mai țină un an, să fiu mai zdravănă când m-or lua la câmp. Venea cineva din poartă-n poartă cu un fel de recensământ al copiilor care au împlinit vârsta de școală și țin minte ziua când această persoană a ajuns la poarta noastră. A trebuit să stau ascunsă în casă și să nu ies. Bunicul i-a zis că am plecat să locuiesc cu tatăl meu.

A fost singura dată când o poveste care-l implica pe tatăl meu ne-a fost de ajutor.

Și apoi au venit „evenimentele” din decembrie și n-a mai contat, nu s-a mai dus nimeni la muncă patriotică. Am început școala primară în septembrie 1990 și între șapte și nouăsprezece ani am învățat după exact aceleași manuale pe care le avuseseră multe generații înaintea mea, ba unele aveau exact coperta manualelor mamei, pe care bunicul încă le mai păstra într-o magazie.

Singura diferență era că dispăruse prima pagină cu portretul conducătorului iubit.

Sunt și eu un produs al acelui sistem de educație, care din păcate nici până în ziua de azi nu a fost împrospătat substanțial.

În noiembrie 1989, a avut loc al paisprezecelea congres al Partidului Comunist Român, în timpul căruia Ceaușescu a fost reales președinte. În unanimitate. Aveam șase ani și eram în grupa mare la grădinița din cartier, unde acum sunt mereu secțiile de votare de care aparțin. Mă duc acolo să-mi aleg politicienii. Îmi aduc aminte clar cum educatoarea ne-a ridicat în picioare și ne-a pus să batem din palme și să scandăm „La al paișpelea congres/Ceaușescu reales”. Am stat în picioare și am scandat solemn cu toții, copii de șase ani, numai de ea știuți.

Ajunsă la vârsta adultă și lucrând eu însămi o vreme cu copii mici într-o școală, m-am întrebat la un moment dat de ce a făcut atunci educatoarea gestul acela. Îi era teamă că e urmărită, că ar fi pârâtă că nu și-a pus copiii să scandeze? Sau era din convingere? Sau din inerție?

Nu am multe amintiri clare dinainte de ’89, eram prea mică. Dar ce țin minte precis e atmosfera de suspiciune și neîncredere, care pătrunsese adânc în țesătura societății, până în familie. 

Frica a rămas cu noi, chiar dacă a îmbrăcat în ultimii treizeci de ani alte și alte forme. Și umilința a rămas. Dar acea frică anume, după atâta timp și după cât de mult am vorbit despre ea, acum e doar o poveste.

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Şi al doilea roman al Laviniei Branişte, "Sonia ridică mâna", urmează a fi tradus în limba germană şi publicat apoi de aceeaşi editură din Berlin.

Vă mai recomandăm