Europa mea: Educația ne ajută să depășim mai ușor orice fel de criză | România | DW | 28.10.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Europa mea: Educația ne ajută să depășim mai ușor orice fel de criză

Dincolo de dificultățile financiare pe care le-a provocat pandemia lucrătorilor independenți din cultură, ea acționează și la un nivel mai profund: ne face să ne îndoim de noi înșine și de profesiile noastre.

La finalul lui 2016, la un an după ce-mi dădusem demisia de la ultimul meu job de birou și după ce mi se publicase primul roman, am fost la Muzeul Național al României din București la o prelegere despre restaurarea de textile. Îmi ieșise în cale anunțul și m-am dus din curiozitate. Am privit și am ascultat cu fascinație în ce constă munca restauratorilor (era vorba de covoare și haine vechi de sute de ani) și mi-am dat seama cât de mult ignorasem până atunci acest domeniu.

La final, la sesiunea de întrebări și răspunsuri, un domn a întrebat un pic prea tare cine finanțează activitățile de restaurare. Și câți restauratori sunt. Și câți lucrează cu normă întreagă la un singur obiect. Și așa mai departe. Părea că face o anchetă bugetară, dar era doar un spectator. Doamna care ținuse prezentarea nu cunoștea aceste detalii și a rămas fără cuvinte. Și la fel și eu, care eram în public, cu câteva rânduri în spatele bărbatului respectiv. Nu știu de ce, dar am luat-o foarte personal și am plecat de acolo cu sentimente amestecate. Aveam să descopăr apoi, de-a lungul timpului, mulți oameni intrigați de cheltuielile din cultură, mai ales cele suportate de stat.

Era primul an în care încercam să rezist independentă pe piața muncii și îmi doream să mă ocup mai mult de scris. Vocea acelui bărbat mi-a rămas în cap și de atunci am auzit în permanență ecoul ei. Însă de un an încoace încep și eu să mă întreb același lucru. Cât de necesar e ceea ce fac, cât de relevant? Fiindcă dincolo de dificultățile financiare pe care le-a provocat pandemia lucrătorilor independenți din cultură, ea acționează și la un nivel mai profund: ne face să ne îndoim de noi înșine și de profesiile noastre.

România educată: vorbe goale și un calendar la fel de gol

Se întâmplă ca ziua în care am scris aceste rânduri să fie Ziua Mondială a Educației, o zi în care cei aproape cinci milioane de elevi și studenți din România au stat acasă, adică nu s-au dus (sau nu s-au  conectat) la ore. Președintele Klaus Iohannis, profesor de fizică la origini, vorbește cu mândrie de multă vreme de proiectul său de suflet, numit „România educată”, despre care nu știm exact ce este. În cei șapte ani de când e președinte, în afară un website plin de vorbe goale (și un calendar la fel de gol la secțiunea „Activități”), președintele nu a făcut nimic concret pentru susținerea domeniului. Deși Legea Educației obligă guvernul să aloce anual 6% din PIB, nu se atinge niciodată nici măcar jumătate din această sumă. Anul acesta, educația a primit 2,5%, cea mai mică alocare bugetară din ultimii 30 de ani, iar aproape trei sferturi din această sumă acoperă abia cheltuielile salariale, potrivit Edupedu.ro. 

Recent, premierul, un liberal susținut de președinte (Florin Cîțu, demis prin moțiune de cenzură, n.red.), a pus eșecul campaniei de vaccinare (și) pe seama lipsei de educație a românilor. Declarațiile lui au fost de un cinism crunt, oricât de obișnuiți am fi cu politicieni lipsiți de competențe și de viziune, de empatie și de cultură prin părțile acestea.

Din ecranul laptopului ni se întoarce puțin 

Educația și cultura sunt domenii pe care nu le poți delimita unul de celălalt. În ultimul an și jumătate, noi cei care lucrăm în cultură sau facem proiecte de educație prin cultură, ne-am pierdut reperele, fiindcă trecerea în online ne face să nu ne mai dăm seama ce impact au acțiunile noastre. Din ecranul laptopului ni se întoarce foarte puțin. Fiecare pătrățel de Zoom în care se închid camera și microfonul și fiecare pătrățel de MS Teams în care un copil se conectează din mașină la un eveniment sau un curs mutat online pentru mine e un eșec personal. Câteodată unii râd când vorbesc eu și am impresia că râd de mine, dar probabil că doar se uită pe Netflix. La o prelegere pe care am ținut-o nu demult unei grupe de studenți, un băiat și o fată conectați de pe aceeași canapea au început la un moment dat să se sărute pasional. Am schimbat dispunerea ecranului astfel încât să mă văd doar pe mine, n-am știut cum să reacționez altfel.

Ca să răscumpăr lipsa mea de relevanță socială, donez din când în când sume modeste pentru proiecte de jurnalism independent. Jurnalismul de investigație a fost o meserie la care m-am gândit serios mai demult, când eram studentă (la Litere). Am fost la un moment dat pe lista scurtă a unui ziar care făcea o selecție pentru colaboratori. Mi-au cerut să le fac o propunere de investigație pentru un caz de corupție medie spre mare (era prin 2006) și, după ce am întors pe toate părțile solicitarea lor, singurul subiect care mi-a venit în minte a fost mica șpagă pe care era dispus s-o primească, la ora aceea, controlorul în tren, dacă te prindea fără bilet. Ceva mai serios de atât n-aș fi putut propune. Am scris către acea publicație un email în care mi-am cerut scuze. Nu mai știu exact pentru ce. Pentru neputința mea de a face lucruri relevante pentru societate, probabil. E o tară pe care o port cu mine.

Jurnaliștii au nevoie de un public cu discernământ - adică educat 

E interesant cum ne creăm fiecare dintre noi o hartă mentală a relevanței în funcție de contextul socio-politic, dar și în funcție de complexele pe care le avem. Și de curajul de a ne asuma preocupările noastre și locul nostru în lume. Nu vreau să-mi plâng de milă mie și colegilor mei artiști sau operatori din domeniul cultural, nici nu vreau să minimizez eforturile mai mult decât evidente ale unor categorii profesionale pentru care ultimul an și jumătate a fost un infern, dar nu sunt sigură că împărțirea societății în esențiali și non-esențiali (sau în grade de esențialitate) ne-a făcut neapărat bine. Detest să vorbesc despre „puterea cuvântului” (la fel cum detest să explic de ce e important să citim, după cum sunt invitată adesea – e ca și cum aș încerca să explic de ce important să bem apă), dar iată că unele cuvinte repetate la nesfârșit, nu doar de către autorități, ci și de publicul larg, pot șubrezi echilibrul și așa fragil al unor structuri profesionale discriminate.

Mica mea supapă e să susțin, măcar simbolic, activitățile unor oameni care mi se par mai relevanți decât mine – jurnaliștii independenți –, dar care, pentru a supraviețui între mormanele de știri false sau manipulatoare, au nevoie și ei de un public cu discernământ. Adică educat.

Sper ca în timpul vieții mele să vină o vreme când vom avea lucruri concrete de sărbătorit de Ziua Mondială a Educației – școli renovate, biblioteci publice cu fond de carte actualizat, transport eficient în mediul rural, profesori competenți remunerați corect, o mai mare deschidere către activități culturale și câte și mai câte. Educația ne ajută să depășim mai ușor orice fel de criză. Și să înțelegem și să respectăm munca tuturor, oricât de tentant ar fi să facem liste de irelevanță atunci când e nevoie să se taie bugete. Până atunci, însă, Ziua Educației rămâne doar o zi în care stăm acasă.

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Anul acesta, au apărut noul ei roman "Mă găsești când vrei" (Polirom) și traducerea în limba germană a romanului "Sonia ridică mâna" (Mikrotext). 

Vă mai recomandăm