Europa mea: Din nou despre ″Acasă″ | Societate | DW | 17.09.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Societate

Europa mea: Din nou despre "Acasă"

”Acasă” a avut mult timp înțelesul de ”patria mamă”. Era, pe undeva, un termen învechit, demodat, cel puțin pentru germani. Dar migranții văd lucrurile altfel. Pentru că ei au două locuri pe care le numesc ”acasă”.

”Acasă” - nu un loc, ci o perioadă (Alexander Andreev, DW-Bulgară)

Acasă înseamnă pentru mine copilăria, căldura familiei, strada mea de altădată cu arome diverse, lumina, gustul prunelor din curte. 

Se spune că acasă este acolo unde se află familia. Acasă este unde sunt prietenii. Acasă este acolo unde te simți acasă și unde ți-e bine. Dar familia mea extinsă trăiește în cinci țări, prietenii mei apropiați se află în toată lumea. Eu mă simt acasă în patru orașe și trei țări. 

Mai e chestiunea cu pașaportul. Exagerând puțin, ai putea spune că pașaportul este un permis de conducere al clasei superioare. Odată cu pașaportul, îți asumi anumite responsabilități față de statul respectiv și primești în schimb o anumită siguranță. Lucru care nu are mare legătură cu identitatea, ci mai degrabă cu loialitatea, cu statul de drept și respectarea legii. 

Papa are trei pașapoarte: unul argentinian, unul italian și unul din partea Vaticanului. Cum reflectă această realitate identitatea sa? Este cetățean argentinian, italian sau al Vaticanului? Sau este mai degrabă liderul Bisericii Catolice?

În ziua de astăzi, într-o lume complexă și globalizată, oamenii au mai multe identități. De pildă, eu sunt de origine bulgar și după pașaport german. Dar mă identific puternic cu profesia mea de jurnalist. O altă parte a identității, care e foarte importantă, are legătură cu familia mea. Iar membrii acestei familii trăiesc în patru țări diferite. Alte sub-identități, importante pentru mine: sunt traducător literar și scriitor, biciclist, fumător, iubitor de muzică clasică. 

Alexander Andreev, DW Bulgară

Alexander Andreev, DW Bulgară

În Germania nu am trăit niciodată pe pielea mea atitudini rasiste în viața de zi cu zi. Poate are legătură cu faptul că aspectul meu e unul destul de comun și că vorbesc limba. Dar când am început să lucrez la Deutsche Welle, în urmă cu 27 de ani, angajații originari din străinătate erau văzuți mai degrabă ca traducători, decât ca jurnaliști. Iar la nivelul conducerii redacțiilor, nu exista niciun angajat ”cu origini străine”. Acest lucru s-a schimbat, din fericire. 

"Acasă este acolo unde nu trebuie să explici cine ești" (Robert Schwartz, DW-Română)

Acest citat al lui Herder era atârnat în foișorul din grădina noastră, în orașul meu natal, Sibiu/Hermannstadt. Un orășel medieval în Transilvania, o regiune multiculturală europeană, care aparține României de 100 de ani și care a fost înainte, timp de aproximativ 1.000 de ani, parte a Regatului Ungar. 

Acolo nu trebuia deloc să explici cine ești. Nici Mihai, băiatul român din vecini, nici gemenele maghiare Emese și Enikö, nici Anita - o fată săsoaică, sau Matthias, un tânăr germano-maghiaro-evreu de vârsta mea. Toți locuiam pe aceeași stradă, ne jucam împreună, ne certam și ne împăcam, petreceam în familie - fiecare sărbătoare la timpul ei - și deseori sărbătoream împreună. 

De pildă de Paști - Paștele ortodox și cel evanghelic cădeau în duminici diferite de cele mai multe ori - așa că aveam de două ori ouă vopsite, friptură de miel cu salată de cartofi (la germanii evanghelici) sau mămăligă (la românii ortodocși). La vecinii maghiari găseai pe masă prăjituri după rețete fine de la Budapesta. Iar la Matthias aveai Matzen (pască evreiască) de Pesach. 

Iar mai târziu, când am crescut, aveam vinul dulce Carmel. Aproape la fel de dulce ca lichiorul de banane pe care ni-l oferea mătușa Emmi când ne duceam s-o stropim cu parfumul nostru ieftin - un vechi obicei conform căruia toți băieții din cartier mergeau să stropească fetele și femeile cu parfum. Cu grijă, ca să ajungă pentru toată lumea. Și nu-și punea nimeni întrebarea dacă creștinii pot mânca Matzen sau evreii ouă vopsite. Mâncam tot și era frumos. Trăiam în lumi paralele, fiecare în familia, limba și identitatea proprie - și totuși, împreună. ”Singurele paralele care se întretaie suntem noi, aici la Sibiu”, îi plăcea tatălui meu să spună.

Robert Schwartz, DW Română

Robert Schwartz, DW Română

Asta însemna pentru mine acasă. O lume feerică, pe care au construit-o părinții noștri după ororile celui de-al Doilea Război Mondial? O insulă a fericirii, departe de realitatea dureroasă a regimului comunist în care trăiam? Era oare Macondo-ul meu? Poate Yoknapatawpha? Poate. Și totuși - nu vreau să pierd perioada aceea și nici pe prietenii mei, care mi-au rămas de atunci prieteni. ”Acasă”, acel sentiment pe care îl port în suflet, nu ca pe o povară, ci ca sursă de inspirație pentru noi locuri pe care le-am numit ”acasă”, pe care le-am cucerit și care m-au cucerit în ultimele decenii. Și care îmi permit să spun și în Germania: mă simt acasă. Fără a fi nevoit să explic cine sunt. 

Acasă - gustul familiar al tradițiilor (Spiros Moskovou, DW-Greacă)

În așa-numita Europă Veche, adică UE, termenul ”acasă” sună cumva învechit. Slavă Domnului, pentru că din cauza cuvântului „acasă” s-au purtat războaie pe continentul nostru. Astăzi te simți acasă în Atena, dar la fel și la Köln sau în Porto. Peste tot găsești gustul familiar al tradițiilor comune. 

Eu am, ca cetățean european, proveniență greacă și patină germană. Ceea ce este minunat. Grec în cultura de zi de zi, german în viața profesională. Fiecare își alege partea cea mai bună acolo unde o găsește. Iar lucrurile nu se desfășoară la întâmplare, ci reprezintă o nouă organizare a ordinii vieții într-un cadru mai larg. 

Dubla cetățenie îmi oferă și avantaje. Grecii reușesc mereu, într-un fel sau altul, să se descurce. De aceea am optat pentru două cetățenii. Când sunt în Tunisia, arăt pașaportul grecesc, ca să nu tragă negustorii de mine - pentru că popoarele mici și sărace sunt solidare unele cu celelalte. Dacă merg în Turcia, arăt pașaportul german, ca să nu-i vină cuiva vreo idee trăsnită. Sunt oportunist? Nu, cred că m-am aranjat bine cu două cetățenii. 

Apoi chestiunea identității. Cine sunt eu? Grec sau german, creștin sau ateu? Actul meu de identitate, cu scurtele sale informații, pare să știe exact. Dar identitatea nu este pentru mine un gard în interiorul căruia mă simt în siguranță, ci rezultatul unui itinerariu al vieții, care pleacă de la origini și ajunge la destinație. Pe parcurs, originea își pierde strălucirea și țelul își pierde magia. 

În final, ceea ce contează este experiența. Concetățenii mei germani cred uneori că sunt olandez, din cauza accentului meu, alții că sunt corsican, datorită părului meu negru, alții cred că sunt italian, pentru că îmi place Grappa. Nu e nicio problemă. Important este să nu-mi dea senzația că sunt dezavantajat sau discriminat. Lucru pe care nu l-au făcut absolut deloc în ultimii 35 de ani. 

Spiros Moscovou, DW Greacă

Spiros Moscovou, DW Greacă

Momentul meu de glorie a sosit însă odată cu criza din Grecia, în 2010. Am devenit deodată obiectul curiozității tuturor vecinilor. Mă oprea lumea pe stradă, la brutărie, am fost chiar invitat la masă de către unii vecini mai distinși. Toți voiau un singur lucru de la mine: răspunsul la soluționarea crizei din Grecia și o explicație clară pentru situația în care se afla țara. Dar nici măcar pentru mine însumi nu am reușit să găsesc un răspuns la acest mister.