Europa mea: Ce înseamnă ″acasă″ în vremea pandemiei de coronavirus? | Societate şi cultură | DW | 03.09.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Societate şi cultură

Europa mea: Ce înseamnă "acasă" în vremea pandemiei de coronavirus?

La nivel global, cred că am ratat momentul de a învăța o lecție și de a schimba ceva semnificativ în societate, dar la nivel individual, pe unii dintre noi situația asta neașteptată i-a pus pe gânduri.

Când vărul meu mi-a trimis mesaj de la spital că testul Covid e pozitiv și va fi internat imediat, am rămas țintuită locului și mi-am petrecut câteva ore uitându-mă în gol. Am văzut cum o să murim cu toții pe rând, toată familia, și am văzut și ordinea în care o să murim – eu eram penultima și bunica era ultima și mă întrebam cine o să aibă grijă de ea după ce mor eu. Apoi m-am trezit brusc din starea asta când mi-am dat seama că mătușa mea, mama vărului, fusese la noi cu o seară înainte. Am început să șterg frenetic clanțele cu spirt. Și am aruncat cana din care băuse ea.

Ce poți să faci când îți intră în casă sfârșitul lumii?

Bunica plângea în continuu de mila vărului, iar asta m-a făcut un pic geloasă, deși plânge periodic și de mila mea, cu lacrimi adevărate, că n-am avut noroc în viață.

Pentru că nu mai erau locuri la spitalele din Galați, orașul în care locuiește, vărul meu – care avea febră și se simțea rău de câteva zile – a fost dus cu un SMURD la un spital din Tecuci, un oraș mai mic din județ. În acele prime momente nu-mi dădeam seama ce era mai îngrozitor, faptul că se îmbolnăvise sau că era dus la un spital dintr-un oraș mic de provincie? Ce este acest Tecuci? Cum e acolo?

Am realizat mai târziu că toate stările și sentimentele noastre din acele zile au fost puternic modelate de ceea ce văzuserăm până atunci la televizor și de ceea ce citiserăm în presă. De tonul pe care fuseseră prezentate toate informațiile. 

Acest virus era apocalipsa și ni se întâmpla nouă. 

Și apoi vărul a început să ne sune cu video din spital, din patul lui de fier care mi-a adus aminte de patul meu de fier din căminul în care am stat în studenție. Nu știu dacă în spital avea o ușă veche sub saltea, așa cum aveam eu în cămin, dar era optimist și se simțea în siguranță și ne-a spus că medicii chiar sunt îmbrăcați ca la televizor, în costume din alea de nu li se vede nici fața. În fiecare zi, la toate mesele, primeau ceva cu copan. M-am gândit că firma de copane era probabil prietenă cu primarul. N-ai cum să nu te gândești la așa ceva în România.

Dar poate ar trebui să fim mai îngăduitori cu noi înșine.

Mi-am petrecut prima parte a pandemiei într-o altă țară, într-un spațiu aerisit în care se făcea cumva că peste tot aveai loc să păstrezi distanța și din doi în doi pași găseai fântâni nesecate de dezinfectant. Aici, în România, am în permanență senzația că suntem înghesuiți. Suntem tot mai puțini în fiecare an, de ce suntem așa de înghesuiți, mă întreb, dar poate că înghesuiala e o stare mentală, poate pur și simplu îmbătrânesc.

În martie mă aflam într-un loc unde mi-a fost pentru prima dată cu adevărat clar cum arată o țară ai cărei cetățeni au încredere în autorități și unde pandemia a fost întâmpinată în general cu calm. Am fost privilegiată să fiu acolo, cu o bursă pentru scris, dar cu toate astea, moartă de îngrijorare pentru familia din România și pentru mama, din Spania, nu mă gândeam decât că vreau să fiu acasă. Am vorbit cu familia și prietenii mult mai mult decât de obicei, am făcut cine pe Skype și șuete cu colege de facultate pe care nu le mai văzusem toate la un loc de la absolvire. A fost frumos și ne-a ajutat mult să fim conectați. Dar n-a fost real.

La final de iulie m-am întors acasă. În avion am completat o declarație cu datele personale (și angajamentul că nu voi zădărnici efortul autorităților de a lupta cu pandemia) care trebuia depusă în aeroport, doar că-n aeroport n-a colectat-o nimeni. În microbuzul de la aeroport către orașul meu, șoferul ne-a spus să avem măștile la îndemână în caz că-l oprește poliția. Când am ajuns acasă, familia mea a sărit să mă îmbrățișeze, fiindcă ar fi fost o jignire să stea la distanță. În seara aia, când am stins lumina și m-am culcat, țara din care plecasem de dimineață rămăsese mult în urmă, de parcă experiența acelor luni fusese într-o altă viață. Aici, în România, fiecare trăiește pandemia în stilul lui. Mai târziu asta o să fie amuzant, dacă avem noroc să nu fie prea tragic.

La două zile după ce am ajuns acasă, vărul meu a fost internat. Era o confirmare a faptului că aici lucrurile începeau să arate mai rău decât în restul Europei. Dar n-a fost sfârșitul lumii. Am vorbit cu el zilnic și de unde în prima zi îmi părea c-o să murim cu toții, prin ziua a cincea sau a șasea, auzind tot timpul la telefon colegii lui de salon care vorbeau la rândul lor la telefon, gândurile mele erau de cu totul altă natură: dacă ești internat în spital, e imposibil să citești o carte, fiindcă toată lumea vorbește la telefon! Apoi vărul a fost externat și și-a reluat viața obișnuită. I s-a spus că va mai tuși încă șase luni.

După el s-a îmbolnăvit mama lui și am luat-o de la capăt. Cu mai puțină disperare, de data asta, dar totuși într-o stare de alertă epuizantă. Grija a început să ruleze în fundalul minții noastre, e parte din noi, pare deja că ne-am născut cu ea. Avem reflexe noi, un nou tip de atenție: pe cine și pe ce punem mâna, la ce distanță stăm unii de alții, chiar și în familie. Cât de sigur e să stai la masă cu cineva tocmai venit după un drum lung? Disconfortul pe care-l simți atunci când n-ai loc să ții distanța. Disconfortul pe care-l simți când te surprinzi judecându-i pe alții pentru comportamentele lor, pe care de altfel le ai și tu.

Nu știu dacă vom ieși transformați după această experiență, la nivel global. În timpul carantinei din martie și aprilie, a fost o perioadă scurtă, de câteva săptămâni, în care emisiile de carbon au scăzut într-un mod care înainte nu părea posibil. Am văzut că putem trăi fără călătorii și magazine și ne-am gândit că pandemia va fi o lecție de consum responsabil. Dar n-a fost să fie. În plus, cei mai bogați au devenit și mai bogați, iar pentru săraci, viața de zi cu zi a devenit și mai chinuitoare. A fost o rază firavă de speranță atunci că se vor schimba politici legate de muncă, de locuire, de educație, că vom înțelege cât sunt de importante plasele de siguranță. Dar până una-alta, rămânem la crowdfunding. Speranța nu poate veni decât de la cei de lângă noi, nu de la cei de deasupra noastră.

La nivel global, cred că am ratat momentul de a învăța o lecție și de a schimba ceva semnificativ în societate, dar la nivel individual, pe unii dintre noi situația asta neașteptată i-a pus pe gânduri. Și eu, "blocată" temporar într-una din cele mai prospere țări din Europa, și mama mea, care trăiește de șaptesprezece ani în Spania, ne-am dorit cel mai mult în martie și în lunile care au urmat să fim acasă, alături de ai noștri. Autostrăzile și spitalele și toate celelalte lucruri care au devenit pentru noi, românii, simboluri ale diferenței dintre est și vest au fost, dintr-odată, neimportante. Voiam doar să fim împreună. Poate că singurul lucru durabil cu care vom rămâne va fi această reconsiderare a lui "acasă". 

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Al doilea roman al Laviniei Branişte, "Sonia ridică mâna", va fi publicat în traducere germană la începutul anului 2021, de aceeaşi editură din Berlin.

Vă mai recomandăm

Audio şi video pe aceeaşi temă