Europa mea: Bucureştiul la conjunctiv  | Cultură | DW | 10.06.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Europa mea: Bucureştiul la conjunctiv 

Un oraş îşi pierdea identitatea. Urma să devină modern, socialist. Bucureştiul a avut parte de această experienţă. Despre urmele vizibile şi astăzi scrie autorul elveţian de origine română, Cătălin Dorian Florescu . 

Cătălin Dorian Florescu (picture alliance/KEYSTONE/A. Yavas)

Cătălin Dorian Florescu

Dacă te preocupă soarta Bucureştiului, exact ceea ce mi se întâmplă mie în ultima vreme, inevitabile devin întrebările de genul: ce ar fi fost dacă? Dacă dictatura roşie în anii '50 nu ar fi sufocat oraşul cu o centură de locuinţe prefabricate, monumentale în urâţenia lor. Atunci se ridicau cartierele muncitoreşti, necesare pentru atât de râvnitul salt spre viitorul industrializat, ca şi pentru edificarea omului nou, socialist, vitregit de individualitate şi tradiţii. 

Pentru fiii şi fiicele de ţărani, mutaţi în pustietatea estetică și socială, locuinţele cu apă curentă şi electricitate reprezentau o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă. Dar obligatoriu mutate la bloc au fost şi persoanele ale căror case fuseseră demolate tocmai ca să facă loc noilor cartiere. Experienţa lor a fost mai degrabă traumatizantă. Aşa a apărut acel inel în jurul centrului, cu blocuri ridicate, acolo unde înainte îşi aveau casele, grădinile şi micile magazine târgoveţii şi meşteşugarii. Avea loc o grotescă deformare a spaţiului urban. Astăzi se regăsesc acolo înşiruite blocuri uriaşe, precum zidurile unui canal prin care este redirecționată circulaţia.

”Un muzeu în aer liber pentru arhitectura de la sfârşit de secol XIX, început de secol XX” - Calea Victoriei (picture alliance/Arco Images)

Calea Victoriei (2016)

Izgonirea bivolilor 

Multe din noile cartiere au fost ridicate pe câmpuri pusti, dar și în locul gospodăriilor ţărăneşti şi ale satelor, sacrificate practic. Cartierul Titan, de exemplu, se întinde pe două foste sate distincte: Dudeşti, unde populaţia era majoritar formată din ţărani ortodocşi, şi Cioplea, locuită preponderent de catolici bulgari. Aceştia se retrăseseră din calea otomanilor, traversând Dunărea îngheţată şi stabilindu-se aici. Erau faimoşi pentru grădinile lor de zarzavaturi şi pentru bivoli, iar în fiecare dimineaţă porneau cu brânza de bivol şi legume spre oraş. 

Dovada existenţei lor aici se regăseşte în cimitirul romano-catolic Cioplea. Crucile albe sunt înrămate de blocuri de beton. Un cimitir ascuns privirii. Un cimitir sătesc fără sat. Existenţa lui este trădată de poziţia din vârful unui deal. Viii şi morţii sunt acolo vecini, dar numai cei dintâi trebuie să se teamă. De la ferestrele bucătăriilor, ei văd mereu ce viitor îi aşteaptă. 

Totuși, aici morţii au fost cruțați. Într-un alt cartier, însă, mormintele au fost mutate. În 1986, vechea zonă rurală a cartierului Crângaşi a fost distrusă la ordinul lui Ceauşescu: 400 de case, două şcoli, o biserică şi un cimitir. Atunci rudele celor înhumaţi acolo au aflat că trebuie să mute, în foarte scurt timp, rămâşiţele pământeşti. Mormintele au fost deschise toate în acelaşi timp, 11.000 de trupuri au fost exhumate, pornindu-se o colosală profanare. 

Pentru că cimitirul funcționase încă până curând, mirosul corpurilor intrate în putrefacţie era insuportabil. Familiile au primit câte un coşciug, morţii şi-au schimbat domiciliul. Camion după camion au fost transportaţi la marginea oraşului, unde au fost pentru a doua oară înmormântaţi, pe un câmp viran. Ulterior s-a împrejmuit terenul, s-au pavat alei şi s-au plantat pomi. Apărea astfel un cimitir nou, fără sat, pentru morţii din exil. 

Casa Poporului (picture-alliance/ZB)

Casa Poporului - azi Palatul Parlamentului

Morţii nu au putut protesta 

Vechiul cimitir a fost inundat, zona este acum transformată într-un lac uriaş fără rost, cu malurile părăginite. Pe fundul lacului au rămas fundamentele unei vechi aşezări. Morţii nu au protestat, întocmai ca şi cei vii, care căzuseră de mult într-un fatalism letargic, stăpâniţi fiind de teamă. 

Până aici totul ar mai fi poate de ințeles. S-ar putea argumenta că fiecare oraş trebuie să evolueze şi că dezvoltarea presupune sacrificii. Există destule exemple de politică urbană făcută în grabă, nocivă, incompetentă, atât în est, cât şi în vest. Şi nici nu vreau sa ascund că Bucureştiul are şarm şi că mai există minunate cartiere ascunse. Ascunse pentru că se află în umbra blocurilor ridicate tocmai pentru a le face invizibile.

În spatele complexelor de locuit din comunism se ascunde deseori o viaţă nebănuită, se poate respira în voie, se trăieşte tihnit, pe străzi cu mulţi copaci se regăsesc vile şi căsuţe. Pisicile se plimbă de colo-colo. Există unghiuri din care nu se vede niciun bloc şi ai senzaţia că te afli în alt oraş. Şi totuşi, multe dintre aceste străduţe idilice se termină exact în spatele blocurilor. 

Bucureştiul este un muzeu în aer liber pentru arhitectura de la sfârşit de secol XIX, început de secol XX. Întâlneşti la tot pasul clădiri în stil neoclasicist, neoromânesc, Art Nouveau, Art Deco, case inspirate de cubism, pe străduţe liniştite sau pe bulevarde intens circulate. Cu atât mai pregnantă devine întrebarea, ce ar fi fost dacă demența cuplului Ceauşescu - doi inculţi în blană de dictatori - nu ar fi atins și centrul oraşului. Bucureştiul este într-adevăr un oraş rănit, traumatizat, pentru că i-au fost devastate inima urbană şi vechea lui înfăţişare.

Pentru a face loc celei de-a doua clădiri din lume, ca mărime, Casa Poporului, înălţată singuratic pe un deal, și pentru noile blocuri destinate nomenclaturii comuniste, au fost distruse alte două cartiere: Uranus şi Mihai Vodă. Oamenii au primit ordinul de evacuare şi şi-au părăsit locuinţele, aflate de generaţii întregi în proprietatea familiei. Bisericile au fost translatate sau demolate. Buldozerele lăsau în urmă mormane de moloz după un adevărat măcel.

Piata Victoriei (picture alliance/Arco Images)

”O grotescă deformare a spaţiului urban” - Piața Victoriei (2016)

Unde am locuit cândva

Acolo unde astăzi se întinde un maidan, mai există fragmente de străzi sau ruine. Unii bucureşteni îşi recunosc, într-un spaţiu imaginar, vechile străzi, casa părintească, grădina în care s-au jucat, când erau mici. Întind mâna şi indică un punct spunând: "Acolo am copilărit eu".

Astfel a fost agresat acest oraş, care a pierdut nu doar o parte importantă din substanţa lui istorică, ci şi a memoriei sale. Astfel de fisuri şi rupturi dureroase marchează biografia multor bucureşteni. Dar agresiunile nu au dispărut nici după schimbarea regimului. Azi este vorba despre indiferenţă, incompetenţă, corupţie, relaţii de proprietate neclarificate sau speculaţii.

Politicienii au lăsat oraşul de izbelişte, după cum de multe ori au procedat şi cu poporul, ocupaţi fiind de propria afirmare, să mintă sau să se îmbogăţească. În multe locuri, Bucureştiul este neglijat şi dărăpănat. Zone întregi aduc a mahalale, porţiuni de străzi sunt pline cu dărâmături precum vechea Cale a Moşilor sau bucăţi din Calea Rahovei, încărcată de istorie, pentru a da doar două exemple. Case, care în altă parte ar fi obligatoriu protejate, s-au pierdut pe vecie sau mai au doar foarte puţin timp pentru a fi salvate. Se construieşte ieftin, sălbatic şi îngrozitor, deseori în mijlocul unor zone cu valoare istorică.

E greu de afirmat cu certitudine dacă Bucureştiul - cândva un oraş-grădină relaxat, oarecum provincial - este frumos sau urât. Dar e un oraș special datorită amestecului, contrastului, ambivalenţei, discrepanţelor dintre zonele comuniste şi cele originale, distruse sau păstrate.

Ca în vremurile totalitarismului, oraşul este pe punctul de a se transforma în fantomă, în anumite zone. Durerile-fantomă sunt tot mai acut resimţite. Din păcate nu sunt sigur că acest proces poate fi oprit, că Bucureştiul poate fi salvat. De aceea rămân cu întrebarea: ce ar fi fost dacă? 


Scriitorul de limbă germană Cătălin Dorian Florescu s-a născut pe 27 august 1967 în România (Timișoara) şi trăieşte din 1982 în Elveţia. În 2011 i s-a decernat premiul librarilor elveţieni pentru romanul ”Jakob beschließt zu lieben" ("Iacob decide să iubească”). În septembrie 2017 a apărut noul său volum intitulat "Der Nabel der Welt" (”Buricul pământului”) la editura germană C.H. Beck. Recent a apărut în traducere la editura Humanitas romanul "Der Mann, der das Glück bringt", CH Beck 2016: "Bărbatul care aduce fericirea".

Vă mai recomandăm