Europa şi recviemul pe muzică de Hamas

De ziua lui Mozart şi a eliberării lagărului de la Auschwitz, la 27 ianuarie, în Europa predomina bemolul. De vină pentru deprimarea care a pus stăpînire pe vechiul continent pare să fie Hamas. În fapt răspunderea îi revine în bună parte chiar Uniunii Europene.

„Un cutremur” s-ar fi petrecut în teritoriile palestiniene: iată cea mai frecventă expresie utilizată în massmedia occidentală ca reacţie la victoria electorală a grupării teroriste Hamas, una care aminteşte fatal de succesul democratic al naziştilor, la urne, în 1933. Metafora seismului nu e tocmai fericită, întrucît sugerează că succesul extremiştilor palestinieni ar fi constituit pasămite o fatalitate, un soi de catastrofă naturală. In realitate a avut loc un dezastru pe cît de predictibil, pe atît de evitabil.

E clar desigur, că succesul politic al unei grupări islamiste belicoase, a cărei Cartă revendică distrugerea Israelului, care a săvîrşit nenumărate atentate sinucigaşe, fiind inclusă pe lista americană şi europeană a organizaţiilor teroriste, care, în fine, a salutat şi îmbrăţişat declaraţiile antisemite şi negaţioniste ale preşedintelui iranian Ahmadinedjad – declaraţii sancţionate cu închisoarea în Germania - reprezintă înainte de orice un imens pericol şi totodată un colosal naufragiu occidental, devreme ce, pentru apus, stabilitatea în Orientul Mijlociu e un obiectiv primordial. Infrîngerea raţiunii în Ţara Sfîntă afectează îndeosebi America şi ofensiva ei de democratizare a lumii arabe şi islamice, o ofensivă pe cît de salutară în principiu, pe atît de prost pregătită şi precipitat transpusă în teritoriile palestiniene.

Şi mai serios zguduită e Uniunea Europeană, principalul finanţator şi susţinător al palestinienilor. Izbînda repurtată de Hamas pune capăt construcţiilor chinuite şi iluzorii ale Comunităţii Internaţionale conţinute în aşa-numita „road-map” - foaia de parcurs spre pace elaborată de cvartetul internaţional alcătuit din SUA,UE,ONU şi Rusia. Scrutinul modifică esenţial situaţia din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi va complica enorm poziţia UE faţă de regimul fundamentalist-islamic iranian, care, împreună cu Damscul şi Arabia Saudită constituie principalul pilon regional de susţinere a teroriştilor islamici palestinieni. In fine, criza internă provocată Comunităţii de respingerea franco-olandeză a referendumurilor privind tratatul constituţional european riscă să se agraveze şi mai mult.

In faţa acestui noian de probleme e limpede că elaborarea unei strategii capabile să reducă pagubele apărute va trebui să ţină seama de cauzele dezastrului. In capul analizei s-ar putea plasa constatarea, că Arafat a sfîrşit, postmortem, prin a proba justeţea calculului său. Terorismul, pe care Arafat l-a promovat pînă la capătul vieţii sale s-a vădit în stare nu doar să forţeze evacuarea aşezărilor evreieşti din Gaza şi o parte a teritoriului de pe malul apusean al Iordanului, ci şi să obţină victoria în primele alegeri libere, derulate vreodată în comunităţile palestiniene.

Respingînd generoasa ofertă de pace americano-israeliană de acum 6 ani - susţinută de un premier israelian de stînga, Ehud Barak, care nu-şi consultase electoratul înainte a-l lăsa pe Bill Clinton s-o avanseze, Arafat a declanşat cea de-a doua intifida palestiniană. Sîngeroasa răscoală – în fapt un război de uzură terorist - fusese gîndită ca surogat de replică politică la oferta occidentală de pace, judecată de liderul palestinian ca inadmisibilă. A o accepta l-ar fi obligat să se transforme dintr-un glorios şi mitizabil şef de oaste într-un banal om de stat, ori, şi mai rău din unghiul său, într-un simplu administrator. Prin urmare a devenit subit caduc planul (susţinut de Clinton şi Barak,) care ar fi dus în esenţă la crearea a două state în Tara Sfîntă, şi-anume în teritoriile ocupate de evrei pe de o parte şi de arabi pe de alta înainte de războiul de 6 zile din iunie 67. Atunci Europa a optat pentru ignorarea trădării, de către liderul OEP, a angajamentelor pe care şi le asumase în temeiul acordurlor israeliano-palestiniene de la Oslo. E evident azi, că Arafat a sfidat atunci atît statul evreu cît şi America, bazîndu-se pe un amplu sprijin internaţional, din care – fapt eminamente grav -, n-a lipsit ajutorul european, deopotrivă financiar, politic şi moral. Această susţinere a continuat şi a sporit în mod aiuritor, chiar şi după ce-a devenit evident că liderul palestinian nu are de gînd să pună capăt terorismului.

E în context mai puţin semnificativ faptul că Arafat a condus autoritar gruparea Fatah – organizaţia principală, în esenţă laicistă, a OEP – iar terorismul palestinian s-a impus politic, după moartea sa, prin intermediul unei formaţiuni islamiste.

Cu atît mai importantă e în schimb evaluarea situaţiei din perspectivă istorică şi în speţă din unghiul escladării masive a antisemitismului european care a coincis cu revolta palestiniană în primii 5 ani ai acestui secol. Se constată astfel că, prin mare parte din clasa ei politică şi tendenţiozitatea unei dominante părţi proarabe şi propalestiniene a massmediei vesteuropene, apusul continentului s-a folosit de intifida pentru a întoarce moral foaia şi a încrimina statul evreu. In repetate rînduri li s-a reproşat în Europa israelienilor – iar acuzatorilor li s-au raliat şi intelectuali evrei tinzînd către extrema stîngă, precum Harold Pinter, Noam Chomsky sau Tony Judd - că fermitatea ripostei Ierusalimului la atentatele teroriste palestiniene ar demonstra că Israelul şi-ar fi însuşit lecţiile învăţate de la nazişti; că ar manifesta rasism şi ultranaţionalism şi ar aplica metode ss-iste; pe scurt, că statul evreu creat în Ţara Sfîntă ar fi o copie a celui de-al treilea Reich. Prin răsturnarea spectaculoasă a termenului utilizat cîndva de Ronald Reagan l-a adresa comunismului sovietic, Israelul s-a văzut confruntat cu progresiva sa delegitimare nu doar în lumea arabo-musulmană, ci şi în Europa liberală, ca şi cum ar fi devenit realmente un imperiu al răului sau „micul Satan” invocat de fundamentaliştii iranieni.

Jalonînd istoria ultimilor ani, Emanuele Ottolenghi, de la Universitatea Oxford, releva recent în ziarul german Die Welt substratul ideologic al acestui proces, ilustrat de o discuţie purtată în 2002 de autori europeni de prestigiu, în paginile ziarului londonez The Independent. Ottolenghi releva pe bună dreptate caracterul straniu al intensei obsesii cu care elita politică şi mediatică europeană s-a concentrat asupra unui conflict, la scară globală minor, precum cel israeliano-palestinian. Indărătul acestei cîtuşi de puţin logice preocupări persistente se ascunde, potrivit lui, antisemitismul.

Caracterul antisemit al furiei antisioniste bîntuind în Europa ultimilor ani e lesne de probat. Nu pentru că au manifestat-o în egală măsură extremele stînga şi dreapta şi imigraţia musulmană din vestul continentului, precum şi – la nivel retoric - o bună parte a mainstreamului liberal, pretinzînd că poziţia sa critică ar viza chipurile doar politicile guvernului de la Ierusalim, nu şi statul israelian în sine. Ci pentru că în acuzele acestui segment european s-au amestecat frecvent reiterate osîndiri, în genere fără drept de apel, chiar şi ale măsurile antiteroriste pasive, de felul edificării unei bariere protectoare, adoptate de israelieni în urma valului fără precedent de atentate sinucigaşe – arma arabă care avea să-şi etaleze funesta eficacitate „asimetrică” în afara Ţării Sfinte după 11 septembrie 2001. Echivalînd cu refuzul de a recunoaşte Israelului dreptul firesc la autoapărare, recunoscut fără fasoane oricărei alte naţiuni, aceste condamnări repetate au negat în fapt dreptul statului evreu de a exista.

Cum se explică însă aderarea, fie şi nemărturisită a unei mari părţi a Europei apusene la acest tip de extremism antiisraelian şi antisemit, tipic în epoca postbelică lumii arabe şi islamice? Pe de o parte, Europa s-a lăsat mesmerizată de retorica pacifistă şi limbajul duplicitar adoptate pentru uz occidental de autoritatea palestiniene în frunte cu Arafat şi perpetuate de succesorii săi de la Ramallah. Pe de alta însă, hipnoza nu s-a produs împotriva voinţei pacientului.

Rădăcinile acestei deraieri trebuie căutate în relativismul cultural şi moral postmodern, care s-a înstăpînit în lumea intelectuală a Europei postbelice. Această ideologie, potrivit căreia n-ar exista adevăruri şi temeiuri universale a devenit preeminentă în mai tot vestul continentului deşi, aşa cum remarca Sergio Benvenuto în ediţia românească a revistei Lettre Internationales, din toamna lui 2005, mai nimeni nu şi-o asumă explicit. Relativismul s-a dovedit totuşi extrem de tentant. El le-a oferit vesteuropenilor şansa de a-şi bagateliza mai întîi complicitatea proprie la crimele naziste, apoi pasivitatea faţă de cele comuniste, judecate şi unele şi altele în termenii unor simple accidente de parcurs. Ambele catastrofe totalitare au fost supuse cu mai mult sau mai puţin succes unei încercări de refulare şi escamotare sub sentimentul propriei superiorităţi, alimentat de impresia falsă că Europa postbelică şi-ar fi depăşit pe vecie tembela ispită naţionalist-rasistă şi şi-ar fi asumat un mod de a fi generator de pace perpetuă, bun de export. Brusc, în baza prezumtivului lor naţionalism caduc, a aderenţei la ceea ce Europa liberală percepe drept fundamentalism religios şi a unei imaginare iloialităţi faţă de europeni, israelienii, ba chiar şi evreii care nu s-au raliat antisionismului generalizat au putut fi convenabil retransformaţi din victime în opresori, prefacere de natură să promoveze o ipotetică disculpare a Germaniei şi a Europei.

Neta despărţire de realitate însoţind inerent acest psihotic proces vesteuropean de autodisculpare sublimată prin inventarea unei noi vinovăţii colective – a israelienilor faţă de palestinieni - de natură să implice justificarea postfestum a persecuţiilor antievreieşti a fost just sesizată de palestinieni. Arafat a profitat din plin de ea. Liderul palestinian a făcut de altfel nu odată aluzii la sprijinul european de care s-a bucurat începînd din anii 70 şi în special după declanşarea intifadei.

Tocmai în acest divorţ de realitate, precum şi în moda islamistă, consecutivă eşecului global al mişcărilor totalitare de stînga, prosovietice, care a urmat războiului ruso-afgan şi prăbuşirii Uniunii Sovietice – sponsorul primordial al „socialiştilor” arabi de factura lui Arafat - trebuie căutată aşadar una din sursele principale ale mareei, care a propulsat la cîrma palestinienilor o grupare islamică fanatică şi teroristă.

S-a tot afirmat, că victoria grupării Hamas s-ar fi datorat unui vot de protest împotriva corupţiei autorităţii autonome palestiniene conduse de anemicul urmaş al lui Arafat, Mahmud Abbas, corupţie care ar fi dus la implozia organizaţiei Fatah. Nimic mai fals. Corupţia a constituit marca tuturor regimurilor arabe şi islamice. Corupţia în sine n-a demolat încă nici un regim în această parte a lumii. Realitatea e cu totul alta. Superficială, şi ca atare neadecvată e şi concepţia, potrivit căreia demolarea – pe o perioadă imprevizibilă – a speranţelor puse într-o virtuală democratizare palestiniană s-ar datora prioritar relei pregătiri tactice a strategiei americane de înlocuire a tiraniilor din Orientului Mijlociu. E-adevărat că scrutinul palestinian demonstrează odată în plus, că alegerile libere constituie condiţia necesară, nu şi esenţa unui proces democratic. Decisive s-au dovedit însă mai degrabă presiunile occidentale, cu precădere europene, exercitate asupra statului evreu – care, spre a contracara posibila sa izolare s-a văzut nevoit să treacă la concesii unilaterale, de felul evacuării fîşiei Gaza. Ceea ce n-avea cum să nu-i încurajeze pe palestinieni să creadă în capacitatea terorismului de a le pune în braţe întreaga Ţara Sfîntă. In fine, a jucat un rol considerabil şi impresia de slăbiciune cronică furnizată de europeni pe marginea dialogului lor pe cît de îndelungat pe atît de futil cu Teheranul asupra ambiţiilor nucleare militare ale iranienilor. A crede, în aceste condiţii, că sub presiunea exerciţiului guvernamental, Hamas se va converti la pragmatism – un nou alibi european în pregătire - e ca şi cum i-ai cere rechinului să devină brusc vegetarian, tigrulului să renunţe la dungi şi leopardului la pete. Că stînga europeană a şi început să facă presiuni, revendicînd deschiderea bazarului şi a unui comerţ politic cu Hamas e un semn de foarte rău augur.

In fond Hamas n-a făcut decît să adune recolta acestor politici eronate şi să culeagă fructele mîniei, concretizate în extremista propagandă antiisraelienă care, sprijinită indirect şi în esenţă inconştient, dacă nu involuntar, de către guvernele europene, a bombardat fără încetare societatea palestiniană de-a lungul multor decenii.

Rămîne ca UE să extragă concluziile necesare şi să-şi revizuiască din temelii politica faţă de palestinieni şi iranieni în special şi faţă de Orientul Apropiat şi Mijlociu în general. Stringentă e o revizuire de ansamblu a fundamentelor ideologice pe care s-a întemeiat, inclusiv în Europa, tentativa de delegitimare a statului evreu şi conştientizarea pericolului acceptării unei ofensive antiisraeliene, care, în esenţă e debutul unei agresiuni generalizate împotriva lumii libere. Imperioasă va fi, pe lîngă rectificarea şi concertarea transatlantică a diplomaţiei în zonă, adoptarea de către Europa a unui discurs clar şi univoc şi a unui curs ferm, care să includă izolarea Hamas şi utilizarea tuturor pîrghiilor financiare, politice şi militare apte să-i convingă pe islamişti să renunţe la terorism, să recunoască dreptul Israelului la existenţă şi să accepte o evoluţie regională paşnică. Altfel vom uita că mai există şi game majore şi vom asculta în continuare mai ales recviemuri.