Europa şi moartea libertăţii presei turceşti

Cronica morţii ei anunţate de lunga listă de măsuri, adoptate în ultimii ani de regimul islamist al preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, s-a îmbogăţit cu scena traducerii în justiţie a doi jurnalişti independenţi, critici vocali şi eficienţi ai puterii, învinuiţi de prezumtiv „spionaj” şi de un presupus „puci”.

Potrivit acuzelor, cei doi ziarşti ar fi divulgat secrete de stat, ar fi sprijinit o organizaţie teroristă şi ar fi tras sforile unei lovituri de stat. Aşa afirmă, în asentimentul preşedintelui, şi în baza învinuirilor proferate chiar de şeful statului, acuzatorii celor doi gazetari critici la adresa lui Erdogan.

Redactorul şef al ziarului Cumhuriyet, Can Dündar, şi corespondentul său din capitală, Erdem Gül, îndrăzniseră să-şi ia în serios menirea de a informa şi a oferi ştiri şi probe fiabile, transparente, despre înarmarea grupărilor jihadiste siriene de către regimul islamist de la Ankara.

Ţintuite astfel la stâlpul infamiei, autorităţile se arătă, în represaliile lor, crunte şi fără urmă de milă. Cei doi ziarişti, arestaţi şi reţinuţi în mod neconstituţional, după cum a subliniat la un moment dat Curtea Supremă, stârnind, din partea preşedinţiei Turciei, reacţii furibunde (şi imixtiuni ilegale ale puterii executive în treburile justiţiei) s-au văzut plasaţi vineri, la cererea procuraturii, în spatele uşilor închise.

Vor fi judecaţi, deci, departe de ochii şi urechile puţinilor lor susţinători destul de curajoşi să nu-i abandoneze în ciuda ferocităţii regimului. Această mostră de „transparenţă” judiciară, oferită aparent ca un soi de ripostă sardonică, în chip de replică la transparenţa manifestată în articolele lor de ziarişti, s-ar datora unor clamate „raţiuni de securitate”, au afirmat, nu tocmai foarte credibil, acuzatorii gazetarilor.

Furia incomensurabilă stârnită reprezentaţilor regimului de către cei doi (ca şi de Curtea Constituţională, ameninţată cu închiderea pentru că a considerat că ziariştilor li s-au încălcat drepturile) se lămureşte lesne. Turcia a pretins multă vreme că ar lupta, chipurile, împotriva terorismului islamist. Pretenţia s-a dovedit falsă. În realitate, regimul de la Ankara s-a concentrat să-i distrugă cu precădere pe kurzii care se opun manu militari Statului Islamic, între altele spre a împiedica formarea, în Siria, pe model irakian, a unei entităţi politice autonome kurde. În acest scop, Turcia islamistă a colaborat fără jenă, în secret, cu extremiştii islamişti sirieni.

Or, ziariştii inculpaţi se încumetaseră, în luna mai a anului 2014, să divulge acest secret. Şi să destrame ţesătura de minciuni. Publicaseră în ziarul lor de opoziţie un amplu articol şi fotografii documentând livrările de arme furnizate jihadiştilor sirieni de către serviciile secrete turceşti. „Vom apăra jurnalismul şi dreptul opiniei publice să afle adevărul”, a declarat curajos, înaintea debutului procesului, Can Dündar, denunţând, o dată în plus, “presiunile politice, judiciare şi economice” la care se dedă, în plonjeul său autoritar, regimul turc.

Era de aşteptat ca vitejia ziariştilor, ce riscă închisoarea pe viaţă în terifiantele puşcării turceşti, să nu fie onorată de putere. Decizia procuraturii de a impune judecarea lor la Istranbul în spatele uşilor închise a fost cotată de un reprezentant de frunte al organizaţiei Reporteri Fără Frontiere drept o probă de „laşitate şi de lipsă de demnitate”.

N-ar fi prima. Nu demult, autorităţile au preluat cu totul controlul asupra grupului de presă Zaman, întrucât acesta refuzase să facă sluj în faţa puterii. La capiitolul presă, Turcia a coborât pe un jenant loc 149 din 180 posibile. Nu e clar deloc cum se împacă această cădere liberă în materie de drepturi democratice şi libertăţi cu prezenţa Turciei în NATO, care, teroetic, ar trebui să nu fie doar un pact defensiv, ci şi o comunitate de valori.

Nu mai puţin aiuritoare e, ca atare, dependenţa totală a Europei de şantajul unui stat liberticid, în vederea rezolvării crizei migranţilor. Procesul împotriva celor doi ziarişti demonstrează fără echivoc că regimul Erdogan se simte invincibil.

Liderul de la Ankara crede pesemne că Germania, care a insistat asupra recursului la Turcia "ca soluţie europeană a crizei refugiaţilor" şi, în genere, Uniunea Europeană, n-ar avea vreo alternativă la a miza pe atuul turcesc întru zăgăzuirea fluxului migrator. Sau că ar fi prea inepte, slabe ori laşe să ceară o redistribuire a cărţilor jucate, deşi e tot mai clar că regimul islamist de la Ankara a pus pe butuci statul de drept în chip irevocabil.

Or, Angela Merkel invocase tocmai valorile democratice europene şi drepturile omului pentru a-şi justifica poziţia specială în criza refugiaţilor. Făţişul dispreţ afişat de Ankara la adresa libertăţii presei turceşti ar putea fi cotat ca o palmă usturătoare pe obrazul UE şi, totodată, pe al guvernului german.