Este meritocraţia perversă?

De ce nu ies oamenii pe stradă pentru a arăta cu degetul capitalismul financiar, care a devenit pentru milioane de oameni o ameninţare existenţială? În faţa unui numeros public, la Berlin, sociologul Richard Sennett a încercat să răspundă acestor întrebări.

Ultimii douăzeci de ani nu au adus deloc lapte şi miere pentru salariaţi. Nici măcar în vremurile cele mai bune, majoritatea acestora nu s-a bucurat de venituri mai mari. Dimpotrivă, serviciul a devenit din ce în ce mai solicitant. Această părere îi aparţine sociologului american Richard Sennett, care predă sociologie şi istorie la "London School of Economics". Sennett consideră că sistemul bazat pe obţinerea de câştiguri mari pe termen scurt, în detrimentul orientării către viitor, a creat un aşa-numit deficit social în firme.

"Una din caracteristicile principale ale schimbărilor apărute în ultimii 15 ani în 'the new economy' se regăseşte în relaţiile interumane. Acestea au devenit foarte slabe. Oamenii şi-au pierdut identitatea, s-au concentrat numai asupra ţelurilor ce pot fi obţinute pe termen scurt, devenind cameleoni. Scopul lor principal a fost să îşi mărească valoarea de piaţă", spune Sennett.

Loialitatea faţă de companii a scăzut

Loialitatea angajaţilor faţă de companiile pentru care lucrează a devenit şi ea foarte fragilă. Din acest punct de vedere, industria creativă şi cea de high-tech, sunt cele mai şubrezite, alăturându-se domeniului financiar, în care situaţia este similară. Trendul disociării benevole a salariaţilor de companii are însă evidente influenţe asupra primilor, crede sociologul Richard Sennett.

"Dacă oamenii lucrează într-o organizaţie care funcţionează precum o uşă pe care o deschizi doar pentru a intra înăuntru şi o închizi după ce pleci, cu siguranţă că nu vor fi foarte ataşaţi de acea organizaţie. Relaţiile acestora cu alte persoane, aflate într-o situaţie asemănătoare, nu sunt foarte profunde. Aceştia sunt oamenii care nu au încredere unii în ceilalţi, motiv pentru care solidaritatea lor devine foarte oscilantă. Foarte dificilă este şi organizarea angajaţilor 'mici şi mijlocii ai noii economii' în sindicate. Ei pur şi simplu nu înţeleg cum merg lucrurile".

"Candidatule, nu mă interesează persoana ta!"

Iar problemele nu se opresc aici, susţine Richard Sennett. De pildă, alegerea personalului, evidenţiază perversitatea meritocraţiei. Din douăzeci de oameni care doresc să obţină un job, este ales doar unul, cel deosebit de talentat, iar ceilalţi nouăsprezece abia dacă vor mai fi băgaţi în seamă. Această perversitate a meritocraţiei umileşte nouăsprezece persoane, cărora li se semnalizează faptul că nu sunt în stare să facă faţă unui job bun, spune sociologul american.

"Dacă nu obţii jobul dorit în urma unui interviu, nu înseamnă că nu eşti în stare de nimic. Mesajul este următorul: Pur şi simplu nu te observ, nu mă interesează persoana ta, candidatule. Tot ce mă interesează este să găsesc 'acea' persoană deosebită, omul potrivit. Această abordare a angajatorilor este de-a dreptul deprimantă pentru cei care rămân pe dinafară şi răpeşte multă energie oamenilor care chiar cred în ei înşişi. După cum am spus, acest fenomen se manifestă nu doar la locul de muncă, ci este parte integrantă a sistemului nostru de pregătire profesională. Aceste lucruri sunt o realitate în ţări precum Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa. Sper că nu este la fel şi în Germania", mai spune Sennett.

(I)responsabilitate pe palierul managerilor

Pentru a înţelege pe deplin blazarea angajaţilor în vremuri de criză, ar trebui să ne îndreptăm atenţia spre elitele board-ului director al companiilor, mai spune Sennett.

"Când dai greş într-o companie, deschizi uşa şi pleci. Mergi la o altă companie, unde vei deţine aceaşi funcţie. Vei primi poate chiar şi mai mulţi bani. Nici vorbă însă de asumarea vreunei responsabilităţi. Managerii de top nu sunt traşi niciodată la răspundere. Problema este că angajaţii de la nivelurile inferioare ştiu faptul că atunci când lucrurile merg prost, şefii nu trebuie să dea nici o socoteală".

Această situaţie crează o prăpastie între putere şi autoritate. Cu cât mai multă putere are cineva, cu atât mai uşor îi este să se eschiveze când vine vorba de asumarea responsabilităţii. Şi invers: Cu cât mai puţină putere, şi cu cât mai mică este poziţia cuiva în companie, cu atât mai inflexibilă este situaţia angajaţilor, care au însă de suferit din cauza greşelilor şefilor lor, a mai adăugat Richard Sennett.

Autor: Ulrike Mast-Kirschning/Vlad Drăghicescu

Redactor: Robert Schwartz