Este Justiția atât de labilă?

O polemică virulentă a fost prilejuită de amedamentul potrivit căruia președintele nu poate refuza propunerea CSM privind conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea în vigoare îngăduie președintelui să refuze propunerea cu condiția să-și motiveze decizia.

Este cu siguranță un subiect delicat. În cazul procurorilor, lucrurile sunt mai simple. Aceștia, deși sunt asimilați magistraților, sunt legați de puterea executivă prin situare și mai ales prin activitatea lor. E adevărat că instituțiile românești au urmat mai curând modelul francez și nu pe cel anglo-saxon, acolo unde rolul procurorilor de ”avocat al statului” este mai bine definit, dar practic procurorul (și mai ales procurorul anticorupție de la DNA) apără statul de prejudiciile provocate de o persoană sau o entitate privată. Iată un motiv suficient pentru ca președintele (unul dintre capii puterii executive) să-i numească pe procurorii anticorupție și nu altcineva. În treacăt fie spus, tocmai procurorul anticorupție ar fi cel mai puțin îndreptățit să pretindă consolidarea statutului său de magistrat, el fiind cel mai apropiat prin rolul său special de puterea executivă.

În ce privește conducerea Înaltei Curți  nu este însă la fel de evident de ce ar fi bine să fie numită de președinte. Totuși, președintelui, care este ales prin vot universal și direct, i s-a acordat dreptul de a face numiri la vârful Justiției tocmai în virtutea legitimității sale populare. El este învestit prin vot inclusiv cu dreptul de a da o anumită orientare justiției. În Statele Unite, de exemplu, acest lucru este pus foarte bine în evidență prin numirile pe care președintele le face la Curtea Supremă, care este și instanță de jurisdicție constituțională. Acolo contează enorm ce orientare are Curtea și către ce se îndreaptă majoritatea judecătorilor.

În cazul românesc lucrurile sunt mai curând confuze. Ce rol ar avea de fapt președintele, câtă vreme implicarea sa în mecanismul numirii nu are consecințe vizibile? În afară de motivul pur formal de a oferi președintelui un rol în numirea conducerii tuturor autorităților publice, ce ar mai putea fi invocat? Un argument ar fi acela că președintele poate fi mai obiectiv și că ar putea să contrabalanseze influența anumitor grupuri de interese constituite la vârful magistraturii. E neclar însă de ce ar fi bine ca președintele să înfrângă voința unei majorități a magistraților. 

În sfârșit se poate obiecta că președintele nu poate numi decât tot un judecător de la Înalta Curte și nu pe altcineva și prin urmare că influența sa este limitată.

Trebuie să ne oprim aici, căci este evident că nu vom ajunge nicăieri. Dacă s-a ajuns în situația de față este pentru că magistratura, în ansamblul ei, nu a reușit să inspire suficient respect și suficientă încredere. Toată lumea se teme de toată lumea și nimeni nu are încredere în nimeni. Tabăra președintelui insinuează că adversarii ar intenționa să aducă în fruntea Înaltei Curți un magistrat dispus să pună piedici activității DNA, în timp ce tabăra guvernamentală sugerează că președintele și tabăra sa numesc oameni care acoperă abuzul procurorilor, dictând sentințe de condamnare cu prea mare ușurință.

Cum e cu putință așa ceva? Cum e cu putință ca judecătorii de la cea mai înaltă instanță să fie atât de labili? Căci e clar că, fie într-un sens, fie în celălalt, adevărata problemă ține, în cele din urmă, de nesiguranța actului de judecată și de cine decide asupra jurisprudenței. Dar dacă lucrurile stau așa înseamnă că lucrurile sunt mai grave decât par, căci înseamnă că a fost avariat însuși terenul comun de pe care putem aprecia dacă avem sau nu o justiție independentă. De aici poate și patima discuției.