Erorile politicii Germaniei faţă de Rusia

Aceasta este o pledoarie în favoarea dictonului lui Heinrich Böll, potrivit căruia „imixtiunea e singura posibilitate de a rămâne realist”. Böll a transpus acest principiu şi în raport cu Rusia. E, de altfel, un principiu care continuă să fie actual.

Mulţi din cei care ne avertizează în Germania să adoptăm un ton mai puţin critic faţă de Rusia îşi susţin poziţia invocând formula de Ostpolitik, (politică faţă de răsăritul comunizat) practicată cândva, în anii 70 ai veacului trecut, de cuplul (social-democrat, vest-german) Brandt-Bahr. Sub denumirea de „Wandel durch Annäherung“, deci de „Schimbare prin apropiere”, această formulă e dată drept exemplu de model de succes al abordării diplomatice a Rusiei.

La baza acestui concept se situase ideea recunoaşterii Uniunii Sovietice ca partener legitim de discuţii, spre a se obţine un acces iniţial la mai marii ei. Recunoaşterea era menită să reducă temerile ruse de ceea ce la Moscova se considera că ar fi o politică occidentală de „regime change”, cum i s-ar spune azi, deci de debarcare a puterii, respectiv de schimbare a sistemului sovietic. Odată cu reducerea acestor temeri, urma, potrivit aceluiaşi concept, ca libertatea occidentală să infiltreze societăţile răsăritene, începând să le modifice din interior. Această strategie s-a dovedit extrem de eficientă.

Greşelile par să se repete

Dar căderea cortinei de fier, demolarea zidului Berlinului şi prăbuşirea URSS nu s-au datorat acestei strategii. Cel mai mult (întru dobândirea libertăţii) au făcut est-europenii înşişi. Dar vestul i-a ajutat. În două feluri: prin sistemul său atrăgător de valori şi, de bună-seamă, prin la fel de atrăgătorul său sistem economic. Importantă a fost însă şi ameninţarea serioasă, luată în serios de altfel, avertizând (imperiul comunist) că, la nevoie, occidentul e gata să-şi apere valorile cu arma în mână. În final, Uniunea Sovietică a sucombat din trei motive principale: din cauza propriei incapacităţi de a se moderniza, din cauza nepriceperii de a purta un dialog şi din cauza politicii de forţă a occidentului.

În actuala discuţie germană cu privire la noua politică faţă de răsărit n-a mai rămas din toate acestea decât dialogul cu potentaţii, deci, în prezent, cu Putin. Ca atare, conceptul iniţial de schimbare prin apropriere a degenerat, iar schimbarea nu se mai produce.

Or, în Ostpolitik, credinţa în propriile valori şi în superioritatea lor morală şi practică fusese o premisă importantă a succesului. În esenţă acest succes n-a fost un triumf al Ostpolitik, luată izolat, şi nici al tuturor celor ce au practicat acest tip de politică faţă de lumea comunistă. Mulţi dintre promotorii ei erau atât de ocupaţi să se întreţină cu potentaţii comunişti încât au ratat schimbările sociale care au început să se producă în estul Europei începând cu anii 70. Prea ocupaţi ca să mai vadă ce se petrece, n-au mai apucat să observe nici modul în care esteuropenii au început să se elibereze singuri. Această greşeală pare a se repeta acum.

Kremlinul vrea să conserve actuala ordine

O consecinţă a acestei lipse de curaj occidentale e orientarea la actualul status-quo. Care îi convine de minune actualei conduceri de stat ruse. Fiindcă Rusia e deja de multă vreme ceea ce s-ar putea numi o putere de status quo. În special în politica ei externă vrea să se păstreze ordinea politică existentă. Elita politică rusă nu-şi prea poate imagina vreo schimbare altfel decât ca o înrăutăţire, pe scurt, ca o reducere a unei mari puteri la dimensiunile unei puteri mijlocii, a unui imperiu la nivel de stat naţional.

Această atitudine de prezervare politică externă are şi un corespondent intern. Schimbările democratice din alte zone ale lumii sunt percepute, în interior ca ameninţare (a Rusiei). Bodogănelile permanente ale lui Putin sunt, adesea, expresia acestei slăbiciuni şi nu trebuie interpretate, în mod greşit ca semn al forţei.

Şi în Germania există un discurs analog în privinţa propriilor perspective de viitor. Se întreabă unii dacă politica „democraţiei dirijate”, constituind „modelul Putin”, ori modelul chinezesc de dezvoltare fără libertate nu e oare superior, pe termen lung, din punct de vedere economic, societăţilor democratice. Toate acestea, ca şi fixaţia pe stat ca partener de dialog a provocat o fatală relativizare a diferenţei dintre dictatură şi democraţie.

Se recomandă o dublă strategie

Cum ar trebui să reacţioneze guvernul federal la zgomotoasele bodogăneli ale lui Putin? Mai întâi, recunoscându-se că acestea au metodă. Neruşinarea şi permanentele obrăznicii interne şi externe fac parte din arsenalul lui Putin. Aici trebuie contrat. În lumea de macho a lui Putin cei ce nu se apără devin „opuşceni”, adică paria, nişte intangibili, nişte excluşi. Apetenţa pentru compromis şi lipsa măsurii defensive a contraatacului sunt considerate în genere, de către politicienii ruşi, drept semne de slăbiciune.

Or, Putin e la putere, iar guvernul federal, ca orice alt guvern, n-are altă cale decât să stea de vorbă cu el, să negocieze şi să acţioneze. Eu recomand o dublă strategie, pe care, după cum mi se pare, o aplică în ultima vreme şi Angela Merkel şi e indiferent dacă o face intuitiv sau în mod expres. Ea respinge ferm, deşi prietenos, uneori chiar ironic, provocările lui Putin. Ceea ce are succes. Cel puţin e respectată.

Dar să nu ne facem iluzii. Posibilităţile de a influenţa pe terme scurt şi din afară politica rusă sunt reduse. Uneori e posibil să acordăm protecţie unuia sau altuia sau să obţinem o concesie. Dar nu mai mult. Pe termen mediu şi lung trebuie susţinuţi, implicaţi şi încurajaţi oamenii şi forţele din Rusia, care intervin în favoarea deschiderii şi liberalizării societăţii, a schimbării democratice a ţării. Ar fi în special o politică a paşilor mărunţi. Direcţia ei e cunoscută şi, dincolo de diferenţele descrise mai sus, nu e controversată în Germania.