Emoţia transnistreană

Ştirea despre intenţia transnistrenilor de a adera la Rusia după modelul Crimeei a provocat tot felul de reacţii emotive. Deputatul european Cristian Preda a scris imediat pe blogul său că efectele în România vor consta în: ”accentuarea clivajului dintre unionişti şi susţinătorii independenţei Moldovei. Ponta e în a doua categorie, eu în prima.”

Preşedintele Traian Băsescu, constrâns de îndatoririle sale oficiale, a explicat însă că România nu va întreprinde nimic pentru a provoca integrarea fostei sale provincii Basarabia, dar că ar fi suficient ca basarabenii înşişi să ceară alipirea la România. Unioniştii de la Bucureşti, fie că sunt sinceri, fie că nu, pierd însă din vedere esenţialul. Dacă, ipotetic vorbind, condiţiile politice ar fi favorabile, ar avea România resursele necesare pentru integrarea provinciei din stânga Prutului?

Cu foarte rare excepţii, în dezbaterea românească nu s-a pus problema mijloacelor. Unionismul văzut din dreapta Prutului pare un mariaj din dragoste, care se nutreşte numai cu sentimente. În realitate, problemele sunt mari şi numeroase. Unirea ar presupune nu doar o declaraţie entuziastă şi efuziuni televizate, ci în primul rând o unificare legislativă şi administrativă. S-ar crea subit o presiune puternică pentru egalizarea sistemului de salarizare, a asistenţei sociale, ajutorului de şomaj, dacă nu şi a sistemului de pensii. Inegalităţile mari vor crea revendicări legitime greu de respins. Dar, pentru că va fi nevoie de o perioadă de tranziţie, ne putem aştepta ca majoritatea covârşitoare a tinerilor basarabeni să emigreze masiv în dreapta Prutului, lăsând Moldova pe seama pensionarilor. Migraţia forţei de muncă tinere va avea efecte nefaste asupra unei ţări, care, ca şi România, duce lipsă în primul rând de o generaţie tânără şi energică dotată cu încredere în propriul viitor şi mai ales cu răbdare.

În fine, pentru ca integrarea sub aspect statal să fie o reuşită şi pentru a şterge amintirea neplăcută a administraţiei româneşti dintre cele două războaie mondiale, Bucureştiul ar fi nevoit să declanşeze un plan amplu de lucrări publice, menite să creeze dincolo de Prut o infrastructură modernă. Dar mai înainte de toate ar fi nevoie de o autostradă Bucureşti-Chişinău şi, evident, şi de o conectare a reţelei de căi ferate. De câţi bani ar fi nevoie şi cât timp ar lua aceste proiecte? Cu siguranţă multe zeci de miliarde de euro pe care România nu le posedă şi nici nu va putea să le împrumute în contextul constrângerilor bugetare europene. Cu deficit de maximum 3% pe an, România nu poate declanşa mari proiecte de investiţii, iar fondurile europene nu sunt accesibile decât în formate prestabilite. Se uită prea lesne că România nu are posibilităţile Germaniei şi că ar fi iarăşi greu de impus un impozit pentru solidaritatea cu Basarabia. Proiectul adoptării monedei comune ar trebui la rândul său amânat sine die. Teoretic, pare totuşi posibil. Să ne amintim însă un singur amănunt: administraţiile româneşti nu au fost capabile în ultimii 10 ani să termine autostrada care leagă ţara de vestul Europei şi probabil nu o vor termina nici în următorii cinci ani.

Nu ar trebui să neglijăm nici complicaţiile etnice. Unirea cu Basarabia ar aduce în frontierele României o minoritate rusofonă, ambiţioasă în virtutea condiţiei sale istorice dominante, care nu s-ar mulţumi uşor cu puţin. Dar întregul sistem politic ar suferi o restructurare cu efecte încă imprevizibile, căci ceea ce numim astăzi dreapta pro-europeană de la Chişinău s-ar putea dovedi în noul context cu totul altceva.

Unioniştii de felul lui Cristian Preda nu au vorbit niciodată despre aceste aspecte. Ei sunt însă nevoiţi să o facă, dacă nu vor să treacă drept simpli demagogi în campanie electorală.