”Emanciparea” Estului | Europa | DW | 10.04.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

”Emanciparea” Estului

S-a remarcat că nici România nu asistă indiferentă la alegerile din Ungaria și că este posibil ca politicile guvernului PSD să fie influențate de consolidarea ambianței eurocritice din Europa centrală.

Criticat sau adulat, Viktor Orbán a devenit inconturnabil. Un demon pentru liberalismul mondialist, el pare noul erou al rezistenței conservatoare a Europei națiunilor. Ca probă că figura sa depășește planul frământărilor regionale, Mark Zuckerberg, în contextul scandalului datelor personale, pomenea alegerile din Ungaria, deși ar fi neadecvat să credem că popularitatea lui Orbán s-ar datora rețelelor sociale. Majoritatea care a votat FIDESZ este, mai curând, una conservatoare, ancorată în solidarități concrete. În fine, imediat după alegeri, aflat în Polonia, comisarul european Frans Timmermans a făcut o aluzie la riscul apariției unor dictaturi în sânul UE, trimitere evident ostilă la adresa lui Viktor Orbán (euobserver.com). Fapt care nu l-a împiedicat pe ministrul federal de interne Horst Seehofer să-l felicite pe premierul din Ungaria pentru victoria în alegeri, reproșând Europei ”aroganța și paternalismul” cu care a tratat până acum unele țări din Est. (www.faz.net/).

E clar cel puțin un lucru. Viktor Orbán reușește să se plaseze în miezul debaterii europene, nefiind nimănui indiferent. Destui analiști de la București au remarcat că nici România nu asistă fără reacție și că este posibil ca politicile guvernului PSD să fie și ele influențate de consolidarea ambianței eurocritice din Europa centrală. Am mai scris despre modul foarte complicat în care se raportează România la Ungaria: dreapta este mai curând europeistă și refuză modelul Orbán, în timp ce stânga se simte atrasă de tonul suveranist, dar înclinațiile sale de tip socialist împiedică o colaborare plenară cu politicienii de la Budapesta. În aceste împrejurări, influența Ungariei va rămâne limitată, cu atât mai mult cu cât, în toate grupările românești, domină încă un resentiment anacronic față de unguri, alimentând neîncrederea.

Evident, Bruxelles-ul iese câștigat și nu este exclus să lase să treacă neobservate anumite episoade antimaghiare, câtă vreme ține astfel mai strâns Bucureștiul de partea sa. Cu vreo 12 ani în urmă, pe vremea negocierilor de aderare, ar fi fost greu de crezut că desființarea unui liceu în limba maghiară (chiar cu argumente ”legale”) ar fi rămas fără o notă critică în rapoartele Comisiei. Această nouă indiferență ”europeană” a contribuit în mare măsură și la schimbarea de optică a UDMR, care, deși fusese multă vreme circumspectă față de Fidesz, a sfârșit prin a deveni un aliat entuziast al formațiunii din Ungaria.

În sfârșit, indiferent de cât puțin se va implica România, marile tensiuni ale Europei vor continua să se manifeste. La sursa lor se află contradicția dintre perspectiva  europeană și cea națională asupra politicii, dar nu e chiar atât de banal și lesne de înțeles precum pare. Căci deși Viktor Orbán este privit de mulți ca un naționalist desuet, dacă nu de-a dreptul periculos, Franța și Germania nu au renunțat nici ele la perspectiva națională asupra politicii, ceea ce provacă multe confuzii și tensiuni subiacente.

Sociologul german Ulrich Beck, un intelectual foarte influent pe când se afla în viață (a murit prematur în 2015), observa cu acuitate că perspectiva națională se regăsește în problemele cele mai puțin susceptibile să o conțină, așa cum este de pildă salariul minim. Dacă diferența de salariu între germanii din est și cei din vest pare nelegitimă în ochii germanilor, ea trece drept perfect îndreptățită dacă se raportează la o țară diferită, ca România sau Polonia. Or, acest lucru nu se explică decât prin aplicarea spontană a unei perspective naționale asupra politicii. Aceeași perspectivă  a făcut ca inclusiv social-democrații germani și sindicatele să combată, într-un context diferit, diferențele de salariu dintre Est și Vest (”dumpingul social”), cerând să se stabilească un salariu egal pentru munca egală desfășurată în același loc, căci diferențele de salariu amenințau locurile de muncă ”naționale”.

Discuția ne este familiară, ea cunoscând o mai mare amploare în Europa abia după dispariția  lui Ulrich Beck, odată cu ofensiva lui Emmanuel Macron împotriva detașării lucrătorilor. Meritul lui Beck rămâne însă acela de a fi atras atenția acestui ”naționalism metodologic”, care face ca inegalitățile din Europa să pară legitime, în timp ce inegalitățile naționale să fie considerate inadmisibile.

Ulrich Beck nu avea, evident, nici cea mai mică înrudire intelectuală cu un politician ca Viktor Orbán, dar el ne ajută să înțelegem mai bine succesul celui din urmă și fascinația pe care o provoacă inclusiv asupra unor partide ale stângii, cu toată indiferența pe care a manifestat-o față de săracii din propria țară. Europa conservă - chiar fără să bage de seamă - perspectiva statului national, ignorînd sau chiar justificând inegalitățile la scara continentului. ”Mentalitatea națională - scria Ulrich Beck – fie că este orientată la stânga, fie că este de dreapta, în favoarea capitalismului sau opusă acestui sistem, este întotdeauna oarbă în ce privește prosperitatea sau sărăcia din străinătate”. (”Reinventând Europa. O viziune cosmopolită”, 2007)

În România ultimilor ani, de exemplu, exponenții capitalului european investit aici au criticat majorarea salariului minim și în general majorarea salariilor, avertizând asupra pierderii de competitivitate. Dar același lucru s-a întâmplat mereu și în Ungaria și în Polonia și peste tot în Est, acolo unde oamenii sunt implicit îndemnați să se consoloze cu o inegalitate fără sfârșit. În aceste împrejuări este ușor de înțeles că ”emanciparea” Estului este, cel puțin ca reacție psihologică, inevitabilă.