Eliminarea teroristului-şef Soleimani şi riscul unui război de proporţii | Global | DW | 03.01.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Eliminarea teroristului-şef Soleimani şi riscul unui război de proporţii

Tensiunile iscate de eliminarea teroristului-şef Soleimani depăşesc net raporturile americano-iraniene. Deflagraţia rachetei care i-a pus capăt vieţii a sporit exponenţial riscul unui mare război regional sau global. 

Liderul suprem al Iranului, ayatolahul Kamenei, în stânga şi generalul său, Soleimani

Liderul suprem al Iranului, ayatolahul Kamenei, în stânga şi generalul său, Soleimani

În Orient, limbajul liderilor e rareori ponderat. E auster şi autoritar, ca glasul stăpânului care-şi struneşte copiii nedisciplinaţi. Nu arareori vibrează fatal, ameninţându-şi ”inamicii” întotdeauna ”de moarte”. E, prin tradiţie, contondent, disuasiv şi agresiv. De această dată s-ar rata însă interpretarea impactului enorm al dramaticei ucideri ţintite, lângă aeroportul din Bagdhad, a generalului iranian Ghossem Soleimani, de către un tir de rachete americane, dacă s-ar subestima ameninţările cu vindicta ale ayatolahului Khamenei şi ale preşedintelui Rohani. Sau ale satrapilor lor regionali. 

.A nu se răzbuna, fie şi după un interval de aşteptare, cu intransigenţă maximă, deci cu o vărsare de sânge de proporţii rare, în urma unei asemenea lovituri aplicate imperiului terorist şiit, ar fi, conform codurilor conduitei orientale, indiciul unei slăbiciuni terminale. Ar semnaliza vecinilor că Iranul e lovit de anemie. Ar însemna că e silit să suporte o şifonare de autoritate şi-o înfrângere de-o anvergură potenţial atât de mare, încât să rişte dezintegrarea teocraticului regim. Greu de crezut că, în situaţia ei, marcată de crescânde dificultăţi economice şi politice, republica islamică îşi va permite acest risc.

Pentru că Soleimani şi vice-şeful miliţiilor şiite irakiene, Abu Mahdi Al Muhandis, alături de care a fost ucis vineri dimineaţă, sunt foarte greu de înlocuit. Soleimani, poreclit ”comandantul din umbră”, şeful legendar al brigăzilor al Quds, constituind trupa de elită, externă, a teroriştilor Gărzilor Revoluţionare Iraniene, omul care conducea operaţiunile expansioniste ale hegemonialilor ayatolahi persani în întregul Orient Apropiat şi Mijlociu era, între şiiţi, o icoană. Un star pop. Un mit.

Ca atare, uciderea lui, alături de principalul său discipol irakian e, pentru iranieni, nu doar un dezastru tactic, militar şi informaţional. E şi o catastrofă de imagine, o îngenunchere simbolică extrem de dureroasă, demonstrând, totodată, că ayatolahul Khamenei, liderul suprem al Iranului, şi conducătorii serviciilor sale secrete şi-au greşit serios calculele de acasă. Estimările lor cu privire la voinţa şi capacitatea lui Donald Trump de a reacţiona militar viguros la repetatele provocări iraniene s-au dovedit fatal eronate. Nu le trecuse Trump pe toate cu vederea cu un rar stoicisim? Nu se abţinuse el să riposteze la numeroase agresiuni iraniene, de la distrugerea unei drone militare scumpe, la varii acte de piraterie? Nu-l dăduse el afară pe John Bolton, consecventul adept al unei politici dure faţă de Iran?

În fond, provocările iraniene n-au început, ci au culminat cu asasinarea, de către miliţiile şiite, pro-iraniene, din Irak, a unui civil american, devenit victima unui tir de baraj neprovocat, cu 30 de rachete, lansat de grupul proxy condus de oamenii lui Soleimani asupra unei baze SUA din Kirkuk. Crima de la finele anului n-avea cum să nu fie urmată de o ripostă americană cu rachete, soldată cu zeci de victime din rândul combatanţilor Kataib Hisbollah din Irak. Care şi-au mobilizat, în revanşă, rezervele din capitala irakiană şi-au încercat să ia cu asalt ambasada americană de la Baghdad, scriind pe pereţii reprezentanţei americane: ”noi suntem luptătorii lui Soleimani”. Mai nou, s-au văzut decapitaţi.

Odată cu ei se văd lipsiţi de comandant toate grupările teroriste exportând revoluţie islamică iraniană din Siria până în Yemen şi din Liban până în Irakul sugrumat de miliţii şiite, încercând să ajute guvernul-satelit de la Baghdad să ţină sub control o populaţie sunită revoltată. Una josnic ignorată de occidentali, deşi grupările teroriste şiite au tot tras în protestatari paşnici, umplând străzile irakiene, după modelul în care Securitatea ceauşistă îi atacase pe românii revoluţionari în decembrie 1989.

Când tiranul îşi permisese o riscantă vizită în Iran. Vineri, iranienii s-au lăsat la rândul lor prinşi cu izmenele pe vine. Or, n-ar fi trebuit să fie surprinşi. O sumedenie de indicii ar fi trebuit să-i avertizeze. Premierul demisionar al Irakului, Adel Abdul Mahdi, fusese avertizat de şeful Pentagonului cu o jumătate de oră înainte de atacul duminical. Violenţa loviturii ar fi trebuit să-i edifice pe iranieni că, deşi e într-un an electoral şi ar fi vrut să-şi retragă trupele dislocate în Orient, Trump, departe de a miza doar pe izolaţionism, caută să se impună printr-o bubuitură colosală ca personalitate redutabilă.

Pentru şeful statului american, care a încasat câteva răsunătoare eşecuri diplomatice în 2019, în special în raporturile cu nordcoreenii, ameliorarea imaginii sale externe de om de stat şi de conducător de oşti e esenţială tocmai într-un an electoral. Puţin îi pasă de repercusiuni externe, dacă socoteala din târg îi va aduce domesticele voturi scontate. Mai delicată e situaţia pentru israelieni, ameninţaţi de mult de ayatolahi cu genocidul şi învinuiţi şi acum, de către mai-marii de la Teheran, ca responsabili, împreună cu americanii, pentru uciderea geniului lor militar, numit Soleimani. Vor riposta iranienii prin atacuri facile, rapide, asupra statelor arabe din zonă, considerate braţul prelungit al SUA şi al Israelului? Vor mina Golful Persic? Vor escalada şi ei, dramatic, atacând, eventual prin interpuşi, statul evreu sau interesele americane regionale? Sau vor manifesta răbdare, mizând înainte de ripostă, ca de atâtea ori în trecut, pe redusele marje de atenţie şi de rezistenţă ale occidentalilor?

Deşi clar justificată de sângele american care i-a pătat din abundenţă mâinile, uciderea unei figuri de proră a revoluţiei iraniene şi a forţei militare persane ca teroristul-şef Soleimani implică riscul unei conflagraţii de mari dimensiuni. Căci e greu de crezut că, într-un an electoral, când importanţa imaginii sale i se va părea decisivă, Trump va admite o vădită şifonare a prestigiului său prin inevitabila ripostă iraniană. Ori că se va plia sensibilităţilor dilematicei opoziţii democrate, care, puternic ideologizată şi obsedată de Trump, dar rece la orice altceva, critică ”inoportunitatea” unui demers judecat de mulţi americani ca patriotic. Dar nu e clar dacă SUA au o strategie în regiune care să gestioneze adecvat urmările atacului de vineri.

La rândul lor, iranienii, mai belicoşi chiar decât aliaţii lor, de pildă turcii lui Erdogan şi ruşii lui Putin, alături de care, sub comanda lui Soleimani, au izbutit nu doar să cucerească, ci şi să distrugă Siria şi să sperie lumea arabă, sunt cu spatele la zid. Fiindcă ambiţiile lor nucleare şi ameninţările lor genocidale s-au vărsat în politica SUA a ”presiunii maxime” şi a amplificării permanente a sancţiunilor americane.

Atât aventurile externe iraniene, cât şi strângerea internă a şurubului, inevitabilă din combinata cauză a celor dintâi, a embargoului şi-a lăcomiei potentaţilor persani, au sporit vulnerabilitatea unui regim aflat în proximitatea punctului de ruptură. Încât e greu de subestimat dramatismul situaţiei ori consecinţele sale potenţiale.  Nici implozia regimului iranian cu toate urmările sale pentru raportul de forţe dintre şiiţi şi arabii suniţi, nici apocalipsa nu mai par din cale afară de departe.