Eliminarea lui Soleimani şi relaţiile transatlantice | România | DW | 06.01.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Eliminarea lui Soleimani şi relaţiile transatlantice

Ce efecte are eliminarea teroristului-şef Soleimani asupra relaţiilor transatlantice? Cât de justificat a fost demersul şi cum se va poziţiona UE în reacţie la amplificarea tensiunilor din Orientul Mijlociu? Dar România?

Pacifişti americani/antiamericani demonstrând în faţa ambasadei SUA de la Berlin

Pacifişti americani/antiamericani demonstrând în faţa ambasadei SUA de la Berlin

Prima victimă a unui război e adevărul, s-a spus. În cazul Europei, îi dă ortul popii, de regulă, şi demnitatea. Controversatul şef al diplomaţiei europene, Borrell, a considerat util să-i adreseze omologului său iranian, Zarif, o invitaţie la Bruxelles spre a ”discuta situaţia din Orientul Mijlociu şi viitorul tratatului nuclear cu Teheranul”. Invitaţie mai inoportună, mai încărcată de inadecvări şi de conotaţii împăciuitoriste e greu de imaginat.

Remiterea ei după eliminarea, de către americani, a numărului doi iranian, Soleimani, s-a produs concomitent cu denunţarea, de către ayatolahi, a tratatului nuclear care a constituit, ani la rând, singura bază şi unicul criteriu al politicii UE faţă de Iran. Şi sincron cu avalanşa de ameninţări de-o vehemenţă maximă, la adresa vestului, a SUA şi a intereselor şi aliaţilor occidentali din regiune, emise de un regim criminal şi terorist. Unul care nu se mulţumeşte să alimenteze de ani de zile diverse războaie distrugătoare în Orientul Mijlociu, ameninţă cu genocidul, pe care în Siria l-a şi practicat, şi se face vinovat de asasinarea brutală a nenumăraţi protestatari paşnici în ţările vecine.

De pildă, în ultimele luni, în Irak. Această crimă în masă fusese coordonată de proaspăt eliminatul terorist-şef, Soleimani. Un general care figura şi pe lista de terorişti a UE. Care conducea, practic, nu doar brigăzile al Kuds, braţul înarmat extern al Gărzilor Iraniene, un soi de ”Securitate” comunistă a teocraţiei persane. Ci controla şi guvernul statului irakian, al cărui parlament a decis ”retragerea trupelor SUA” din ţară, fiind, în revanşă, ameninţat cu sancţiuni americane dintre cele mai aspre.

În răstimp, Angela Merkel îşi pregătea vizita la Vladimir Putin, liderul Hexagonului, Macron, miza şi el mai degrabă pe ţar decât pe SUA, iar extrema stângă germană îşi defula anti-americanismul protestând contra uciderii unui terorist în faţa ambasadei SUA de la Berlin.

Simultan, Borrell îşi compunea galeşa uvertură la un nou balet diplomatic, anulând orice urmă de autoritate a Europei în Orientul Mijlociu. În aceste condiţii, principalele puteri vesteuropene au reacţionat şi ele, in corpore şi, ca atare, ceva mai puţin ruşinos, la amplificarea crizei. Una, datorată nu atât uciderii generalului iranian, cât agresivităţii ieşite din comun şi ambiţiilor hegemoniale şi nucleare ale Iranului şiit. Care, de la revoluţia sa islamică nu parvine să se aibă bine cu drepturile omului. 

Sau cu familia naţiunilor civilizate. Or, în ciuda nefăcutelor iraniene, liderii britanic, francez şi german au adoptat, ca de obicei, poziţii vagi sau contradictorii. Tustrei au difuzat un comunicat doar în parte salutar. Apelul lor "îngrijorat" cere ”tuturor” părţilor ”reţinere extremă”, solicitând ”dezescaladarea” (tensiunilor) şi ”oprirea spiralei violenţei”. Or, nu toate părţile sunt realmente de vină. Nu americanii au tras în civili irakieni demonstrând paşnic, în ultimele luni, împotriva guvernului marionetă controlat la Bagdad de iranieni. Nu SUA au comis acte de piraterie iraniană în Golf. Nu americanii şi-au ucis propriul cetăţean în ploaia ucigaşă a celor 30 de rachete lansate de miliţiile şiite controlate de generalul iranian Soleimani, asupra bazei americane din Kirkuk. Nu americanii şi-au luat cu asalt propria ambasadă din Bagdad, într-o tentativă de reeditare a traumatizantei luări de ostateci a celor 52 de diplomaţi ai personalului ambasadei SUA de la Teheran, rămaşi acum patru decenii, timp de mai bine de un an, la cheremul ayatolahilor.

Şi al teroriştilor de felul unui Soleimani. Prin urmare, a vorbi de o ”spirală a violenţei” e a sugera, etic inacceptabil, echivalenţe false. E a rata şansa clarităţii morale şi datoria solidarizării cu aliaţii. E adevărat că SUA nu mai aşteaptă mare lucru de la europeni. America se arată dezabuzată de anii împăciuitorismelor şi laşităţilor vest-europene în raportul cu varii tiranii, în special orientale.

La rândul ei, diplomaţia europeană n-are cum să nu se resimtă. A fost prea multă vreme pe nevolnica mână a unor Mogherini şi Ashton, pentru a încăpea, mai nou, pe a prietenului regimului de la Teheran, Borrell, un politician socialist arătând, vai, înţelegere chiar şi pentru ameninţările iraniene cu genocidul la adresa Israelului. Şi e de prea mult timp irelevantă.

Spre a-şi masca insignifianţa, europenii au insistat exagerat asupra unui acord nuclear născut mort, dar încropit întru gratificarea unor lideri ca Barack Obama. Apoi, acordul s-a transformat într-un soi de pretext politic şi de alibi diplomatic. Europenii şi-au justificat toate neputinţele militare şi diplomatice, parcându-le îndărătul paravanului unei prezumtive ”nevoi de dialog” cu orice preţ, menit salvării unui acord nuclear declarat ”mort”, mai nou, şi de către iranieni.

Cărora europenii le tot iartă, de decenii, şi expansiunile şi terorismul şi ambiţiile nucleare şi crimele contra umanităţii, în virtutea nădejdii futile a demarării unui prezumtiv "dialog", vădit imposibil şi a salvgardării, nu mai puţin utopice, a unui acord din capul locului neviabil.

Or, europenii deţin o redutabilă forţă economică. Şi nici militar n-ar fi fost de neglijat. Dacă şi-ar fi regăsit demnitatea şi ar fi fost solidari cu SUA, neignorând provocările regionale ale terorii, expansiunii şi războaielor prin interpuşi, Iranul ar fi avut toate şansele să-şi îngroape speranţele de întemeiere pe violenţă, abuz şi crime a unui nou imperiu persan. Opresivul regim e foarte posibil să fi implodat. Ţara s-ar fi eliberat şi recivilizat. Regiunea s-ar fi stabilizat.

Iată însă că noua luare de poziţie a liderilor europeni conţine pasaje dătătoare de speranţă. Fiindcă tematizează explicit şi salutar ”profunda îngrijorare” generată vestului ”de rolul regional negativ jucat de Iran”, îndeosebi prin "Gărzile sale Revoluţionare şi unităţile al Kuds ale generalului Soleimani".

S-a renunţat oare, în vestul Europei, la defazare diplomatică perpetuă, la poltronerie şi politici sinucigaşe? Ar fi prematur să se hrănească această speranţă. UE s-a delimitat de americani, deşi nici principalul aliat al Teheranului, în speţă Rusia, nici China nu s-au hazardat să se repeadă să susţină ferm Iranul şi să se stropşească dur la occidentali.

Chiar dacă stăruie, ipocrit, asupra avortatului "tratat nuclear" şi a utilităţii Iranului în combaterea statului islamic, până şi Moscova înţelege (spre deosebire de agenţii de influenţă ai Rusiei) caracterul defensiv, etic şi justificat, din perspectiva dreptului internaţional, al eliminării lui Soleimani. Rusia şi China practică şi mai agresiv forme similare, etic net mai problematice, de autoapărare preventivă.

România, a cărei securitate e ameninţată de la răsărit şi miazăzi, ar fi bine sfătuită să rămână ferm alături de americani. SUA, nu europenii le garantează românilor, în fond, securitatea. În plus, deşi îngrijorătoare, noua impredictibilitate a unui Trump are şi avantajele ei notabile. Terorismul nu mai poate miza pe impunitate. Iar regimurile autoritare şi totalitare pe serii de victorii facile.

Vă mai recomandăm