Eginald Schlattner: Dumnezeu a spus ″rămâi locului și scrie romane″ | România | DW | 28.06.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Eginald Schlattner: Dumnezeu a spus "rămâi locului și scrie romane"

"Oamenii din sat știu că sunt popa sașilor fără sași": Scriitorul Eginald Schlattner povestește în dialog cu DW de ce a rămas în Transilvania, cum vede atacurile la adresa minorității germane și de ce scrie cărți.

Deutsche Welle: Ce știe comunitatea din Roșia despre Eginald Schlattner, dincolo de faptul că este păstorul unei comunități care nu mai există?

Eginald Schlattner: Și atunci la ce comunitate vă referiți?

La lumea din sat. Cea cu care vă întâlniți pe stradă. Cea cu care vă ajutați, aici, în Roșia.

Știu că sunt popa sașilor fără sași. Am avut un accident de muncă și nici nu am mai ieșit. Și un preot poate să aibă un accident de muncă, mai ușor decât un tâmplar, fiindcă preotul este 24 de ore de servici, pe când tâmplarul numai opt ore. Dacă eu seara, la rugăciune, îmi frâng degetele, ăsta e un accident de muncă. Și mai e și ciuma asta, că nu-mi place să-i spun pandemie, eu îi spun ciumă. Ciuma asta trece pe lângă mine: eu am aici un areal, în jurul meu, trăit numai de mine, de două hectare. Pot să fac 999 de pași într-o direcție fără botniță și apoi să-i vin și înapoi. E enorm, parcul bisericii. E îngrozitor când mă gândesc la oamenii țintuiți într-o locuință de bloc, cu copii, fără balcon.

Ce știe satul despre mine? E greu de spus. Nu-și mai iau informațiile de la mine, din plimbările mele zilnice, ca odinioară. Eu nu mai ies. Dar, în fiecare duminică, la ora 12, țin o slujbă completă, evanghelică, așa cum Dumnezeu este obișnuit să audă liturghia, întotdeauna în limba germană, de 800 de ani, cât are biserica. Predica, însă, este întotdeauna în limba română, dacă sunt români în biserică, și în două limbi, dacă sunt și nemți-nemți care nu înțeleg româna. Iar predicile sunt întotdeauna diferite, despre versete diferite, în limbi diferite, ca Dumnezeu să nu se plictisească, dacă mai aude încă o dată aceeași predică.

Vreme de 14 ani de zile am stat singur în biserică, în fiecare duminică și am ținut slujbă completă, după ritualul și agenda bisericii noastre. Dumnezeu probabil s-o fi plictisit să vadă numai figura mea și a început, de la Paștele anului 2016, să trimită oameni. Dar din 2002 până în 2016, cu o predică minunată, băncile goale au dat din palme. Fără nici un om, doar din când în când s-a mai rătăcit o pisică sau o găină de la gospodăria clopotarei. De atunci, în fiecare duminică vin și frații romi de jos, de la gârlă, și mai vin și din lumea mare. Așa mai am legătura cu satul. Cum zice fratele Sivu, șatra mea vine în fiecare duminică și prin ei lumea mai află ceea ce se întâmplă.

Nu demult, stăteam în poartă și a venit o femeie de jos, de la gârlă, și mi-a spus „Părinte, ce mă bucur că vă văd! Nici nu am știut că mai trăiți. Dar vă mai văd din când în când la televizor”. Și dacă mă vede totuși la televizor știe că nu sunt doar un olog rămas singur în parohia asta.

Vă mai aduceți aminte de primul om care v-a intrat pentru prima oară, după 14 ani, în biserică?

A fost un mixtum compositum. A fost un cuplu din America, niște unguri din Budapesta și câteva actrițe foarte tinere din București care citiseră într-un ziar că la ora 12 este aici o slujbă și care au venit să le binecuvântez, pentru că a doua săptămână urmau să debuteze pe scenă. Asta îmi amintesc. Și au mai fost câțiva din sat. La o slujbă de paște.

Până atunci fusesem singur și lumea chiar mă întreba de ce îmi impun să țin slujbele fără nimeni în biserică, mi-au spus că e un fel de masochism. Păi, eu ce puteam să fac, duminică înainte de masă? Să mă consolez pe mine și pe bunul Dumnezeu, care de 800 de ani știa că are în fiecare duminică o slujbă în limba germană, ce-o fi fost în anul 1225 limba germană, și acum se uită și nu vede pe nimeni. Uite, mai este cineva care ține la continuitate.

Aveți, așa, un fel de relație de prietenie cu Dumnezeu.

De mare respect. Mie-mi place mai mult să lucrez cu îngerii. Nu-mi place ca enorma, gigantica personalitate a lui Dumnezeu să o solicit pentru problemele mele efemere, comparativ cu ce se întâmplă în lume. Dar cu îngerii lucrez mult. Asta îmi place mai mult.

Când am venit, aici, în 1978, biserica era goală, deși aveam pe atunci o comunitate intactă de sași. După câtva timp, lumea a spus că „de când a venit părintele Schlattner parcă vedem îngeri la fiecare colț de stradă”.

Mie mi s-a spus, în 1978, când am fost trimis aici, că mai mult decât un an de zile n-o să stau. Sunt 1200 de frați romi, vreo 200 de români și vreo 700 de sași care, ca în multe sate săsești, erau împărțiți în două tabere iar relația lor cu biserica se limita la certuri - asta dacă veneau la biserică. Mi-au spus că „cei de jos or să-ți fure părul din cap și românii care-s supărați pe popa sașilor or să-ți spargă geamurile”. Predecesorii mei, probabil, nu au reușit să-i capteze. Au trecut 43 de ani, păr mai am, cum vedeți, geamurile mai sunt iar sașii au plecat împăcați, când au plecat, în 90-91.

Obștea săsească, după 850 de ani pe muchie, s-a autodesființat într-o singură vară. Primăvara au fost cu toții aici, de Paște, de zbârnăia biserica, cu fanfara, cu orga, cu 300 de oameni. De Crăciun mai erau câțiva bătrâni căpoși care nu au vrut să moară undeva într-un bloc în Germania, ci aici, în curțile lor, cu toate că soțiile lor au mârâit, că le-ar fi plăcut mai mult să plece cu copiii. Nu îndrăznesc să spun că știu ce dorește Dumnezeu de la mine dar de multe ori în situație de criză sau de răspântie știu ce Dumnezeu nu dorește. Atunci am suferit enorm când am văzut cum mi se topește, din duminică în duminică, obștea. Dar am știut un lucru: Dumnezeu nu vrea să plec de aici.

Eu am venit aici ca preot la 45 de ani. De formație sunt inginer hidraulic. Vreme de 12-13 ani nu m-am omorât pentru sat dar m-am dăruit cu totul, ușa a fost deschisă pentru toată lumea, chiar și pentru cei care nu țin de noi, a fost un du-te-vino nemaipomenit, nu la poartă îi primeam ci aici, lângă sobă. Mi-am riscat familia, care nu s-a mai simțit acasă, nu a mai putut să iasă în curte și în grădină fără să dea ochii cu nesașii.

Dar când mi-au plecat sașii, eu am știut că Dumnezeu nu a vrut să plec. Am așteptat ca Dumnezeu să-mi dea alte îndeletniciri. Una a fost că, fără prea mult entuziasm, am acceptat a treia circulară a episcopiei, să fiu preot pentru cei din închisori. Nu mi-a fost dorul și gândul după închisoare, după ce am fost și eu închis. Dar m-am gândit că cineva trebuie să o facă iar din 1991, și astăzi, la 88 de ani, figurez ca preot de penitenciar misionar din partea Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană pe toată țara. Sunt 44 de închisori din care șase pentru minori. Sunt acreditat dar nu mă lasă să intru. Așa au ei ordin: colaboratorii externi rămân în fața ușii. Raportul meu de anul trecut a avut trei rânduri: am fost de două ori, am fost acolo, am fost dincolo, am fost primit cu mare complezență - dar la poartă. Practic, nu m-am întâlnit cu nimeni și nici nu mai prea am cu cine. Ultimul sas a ieșit din 2018. Mai suntem zece mii de bătrâni în România. Gândiți-vă: energia lor criminală a sucombat. Nu vor să-și petreacă restul vieții într-o închisoare din România. Am fost în închisori din Germania, în Austria și Elveția - sunt niște pensiuni de fete de familie bună. La noi nu te macină gardienii. Gardienilor le e frică de deținuți - dacă doi spun că au fost bruscați, deja au proces. Te termină ceilalți - și nu doar prin răutate ci prin înghesuială. Într-o cameră de două persoane sunt până la opt. Trei-patru paturi suprapuse. Aia te termină. Gândiți-vă la căldurile acestea. Iar weceuri sunt două iar dușuri toate la un loc, dacă ai noroc de apă caldă.

Acum nu mai am sași. Din 2007, nu mai trebuie să îți treci în fișa personală confesiunea, așa că dacă vrei un preot, poți alege unul după preferințele tale. Așa încât dintr-o dată m-am trezit fără sași dar cu români, romi, unguri, mai ales în Ardeal. Dincolo de munți nu mai merg acum, acolo e un cu totul alt regim, o-ha! În București, la Rahova și la Jilava, e mult mai dur decât aici. Mi-au spus-o toți străinii care au fost mutați acolo. Am fost și eu și am văzut. „Cine? Cine-i ăsta? Preot Schlattner? Ce e aia, biserica evanghelică? Ăștia-s niște pocăiți!”. Românul cunoaște numai biserica drept credincioasă și pe papa de la Roma.

Dați-mi voie, dacă tot ați spus asta, să fac o paranteză…

Faceți o paranteză!

De când e Klaus Iohannis președinte, în zona politică s-au lansat atacuri la adresa comunității germane din România.

Da, știu… Mă deranjează două lucruri la aceste atacuri la comunitatea noastră germană. În 1938, în statul unitar, național român, 30% erau minoritari - 800 de mii de evrei, 800 de mii de germani și peste un milion și ceva maghiari. Adică din trei cetățeni, unul nu era român. Plus romii, care erau de necuprins, că se mutau „cu căruțele verzi”, cum zice Thomas Mann.

Acum, săracii de evrei mai sunt 6-7000 ascunși kosher, noi mai suntem 20-30 de mii, cu toate căsniciile mixte, cu jumătate dintre noi purtând nume românești dar cărora mama le-a fost săsoaică sau bunica șvăboaică. Aceste atacuri sunt absurde. Nici nu mai are pe cine să lovească.

Și mă deranjează incultura istorică a celor care astăzi au ceva de spus în mediile noastre. Directoarea de la Rahova atâta știe: evanghelicii sunt pocăiți. Această necunoaștere, această ignoranță, într-o țară fără seamăn: suntem singura democrație europeană în care 19 minorități au un deputat în Parlament. Săracii de armeni mai sunt 2600 și au un deputat. Romii sunt 600 de mii declarați și au unul. Iar ungurii, slavă Domnului, de fiecare dată sar pragul ăla de 5% - și la Botoșani dintr-o dată sunt 120 de maghiari care au votat pentru UDMR. Mă bucur că au senatori și miniștri. Așa ceva este unic. Am povestit în toate ieșirile mele de lectură, de la Lisabona până la Istanbul și de la Gdansk până la Bolzano, că la noi există 11 limbi de predare în limba maternă. Că abecedarul este tipărit în 11 limbi. Pe lângă asta, limba română trebuie învățată. Și ungurii o învață acum până în clasa a VIII-a, ca să-și poată vinde cartofii în Craiova, nu de dragul românilor. Și mai este limba engleză care a devenit lingua franca.

Dumneavoastră cum vă așezați, în peisajul acesta?

Nu sunt un scriitor român de origine germană, cum mi s-a mai spus. La noi, la orice recensământ sunt două rubrici. Eu sunt oficial cetățean român și oficial sunt minoritar german. Nicăieri nu există 19 naționalități, ca în România. Nici Germania nu înțelege situația asta. Francezii cu atât mai puțin. La ei, citoyenneté și nationalité sunt identice. La noi se face această deosebire și prin asta noi suntem un stat enorm de modern.

Identitatea mea în România are două componente, două confirmări. Odată este ceea ce mă știu eu, sas cu o istorie de 850 de ani, dintre care ultima sută în România, cu o limbă specială, cu datini aparte, cu biserici fortificate cum n-are nimeni. Aceasta este o autopoziționare. Dar această autopoziționare ca sas german este confirmată și de ceilalți.

Nimeni din satul acesta sau din Ardeal nu mi-ar cere vreodată să mă declar român. Dacă vine cineva aici și întreabă de preotul evanghelic, nu știe nimeni ce vrea. Dar dacă e vorba despre părintele sas - „au, popa sașilor!”, și le arată: „mergeți aici și acolo” și le spune unde sunt biserica săsească și cimitirul nemțesc.

Identitatea mea este confirmată din două părți. Iar asta este tragedia celor plecați în Germania: când ajung acolo și spun că sunt germani li se răspunde că dacă-s veniți din România „sunteți ori români, ori țigani”. Și, atunci sasului i se zbârlește părul. Această confirmare adiacentă, nu ce spun eu despre mine că sunt, ci ce spune și celălalt, acolo lipsește.

Mă întreb câtă ignoranță există dacă cineva ne face grup etnic german nazist și hitlerist pe ăștia câțiva nemți care mai suntem, 30 de mii cu șvabi, cu sătmăreni (care dintr-o dată s-au trezit acuma că sunt nemți deși pe timpuri au fost unguri sau ce-au fost), și cu cei din Banatul Montan. Asta poate fi numai ignoranță sau o rea voință.

Vă invităm să citiți mâine partea a doua a interviului. 

Vă mai recomandăm