Eșec grav, pe toată linia | Global | DW | 13.07.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

Eșec grav, pe toată linia

Diplomația Berlinului și a UE sunt la pământ. Oriîncotro s-ar privi, din Hong Kong la Washington, de la Istanbul la Varșovia și de la Damasc la Moscova, peisajul politicii externe europene e dezolant: Oare din vina cui?

Steagurile SUA și UE (picture-alliance/ZUMA Wire/A. Michailidis)

Steagurile SUA și UE

Spre surpriza și regretul Berlinului și oficialilor de la Bruxelles, în Polonia s-a impus net președintele Duda. Cu o participare la vot frizând recordul, liderul național-conservator susținut de partidul guvernamental al Dreptății și Justiției a învins mai clar decât s-a sperat la vest de Oder și Neisse. Unde actualul establishment polonez, considerat prea de dreapta, prea naționalist, creștin, conservator, populist, antirus și proamerican, iscă iritate ridicări din sprâncene.

Deloc de mirare că Berlinul și Bruxelles-ul ar fi vrut mult să câștige contracandidatul progresist al lui Duda. Susținut de o alianță de formațiuni în frunte cu Platforma Civică,  Rafał Trzaskowski promisese un roll back al reformelor social-conservatoare, introduse în ultimii cinci ani de PiS și ameliorarea relațiilor cu Germania și UE. La a șaptea victorie consecutivă a PiS a devenit clar și pentru oficialii germani, și pentru cei vesteuropeni că scindarea Poloniei și a Europei e durabilă, profundă și sancționată democratic, astfel încât  în următorii trei ani în care PiS va continua să rămână indiscutabil la butoane, riscă să se adâncească, dacă nu se vor schimba datele politice vesteuropene.

Andrzej Duda (Reuters/A. Szmigiel)

Președintele Andrzej Duda a câștigat un al doilea mandat

Polonia și UE

Polonia nu e ușă de biserică. Dar o apreciabilă parte din vina acestei parcă incurabile polarizări o poartă vremea necurmatelor politici și diplomații progresiste și împăciuitoriste promovate de ani și decenii de principalele capitale vesteuropene atât în interiorul Uniunii Europene, cât și față de vecini și marile puteri.

Ce i-a speriat atât de rău pe polonezi, încât să-și asume o deteriorare durabilă a relațiilor cu Germania și parte bună din vestul Europei nu e greu de decelat. I-au angoasat pe mulți plecăciunile repetate, între altele prin North Stream II, făcute Moscovei. Căci Rusia, care tocmai și-a confirmat prin referendum eternizarea tiraniei, a ambițiilor expansioniste și a pretențiilor imperiale, e o țară considerată de covârșitoarea majoritate a polonezilor și, mai ales, a celor răsăriteni, o amenințare acută.

Și i-au mai îngrozit pe polonezi, așa creștini cum în genere sunt, căciulirile față de ideologia neomarxistă cu politicile ei identitare, promovate de noua inchiziție a corectitudinii politice din vest, căciuliri performate la fel de asiduu, pe cât de intense s-au dovedit, în paralel, vituperările vesteuropene la adresa lui Donald Trump, liderul superputerii percepute de mulți esteuropeni că singura pavăză în calea agresiunii ruse.

Încât e clar că la Berlin și Bruxelles s-au subestimat serios și sistematic toate aceste aprehensiuni firești. Prețul disonanțelor cognitive și erorilor de apreciere occidentale (care nu sunt străine nici de Brexit) riscă să fie piperat. Pentru integrarea și valorile europene, ca și pentru poziționarea continentului în concertul națiunilor și puterilor globalizate, redivizarea și învrăjbirea continentului sunt cum nu se poate mai deplorabile. Cecitatea, care le-a iscat, pare a fi în bună parte consecința erodării valorilor creștine din Apus și a consecutivului clivaj axiologic dintre elita vesteuropeană și națiunea poloneză.

Turcia și creștinătatea

Spre neplăcerea celei din urmă și a creștinătății, câtă creștinătate mai e în Occident și într-o Germanie în care anul trecut o jumătate de milion de credincioși au întors spatele celor două mari biserici, în tăcerea aparent nepăsătoare a înalților ierarhi, șeful islamist al Turciei și-a arătat, din nou, adevărata față. La ceasul sultanismului islamist, președintele Erdogan și-a afișat fără jenă disprețul total față de Europa, America și Rusia, convertind în moschee cea mai importantă biserică a ortodoxiei. Reorientarea spre islam a splendidei Hagia Sophia, cea transformată cu mult bun simț de fondatorul Turciei moderne, Kemal Atatürk, în muzeu, semnalizează pe de o parte divorțul de laicism si modernitate al statului condus de Erdogan.

Hagia Sophia (Reuters/M. Sezer)

Hagia Sophia - reorientare spre islam

Respingerea vehementă, de către turci, a solicitărilor americane și desconsiderarea valorilor NATO, din care Ankara încă face parte, ca și ale unei creștinătăți parcă tot mai nevolnice n-a iscat decât tăcere impotentă ori scâncete de neputință și durere în vest, la Vatican, la Berlin, la Bruxelles și la Moscova.

Vlăguit încă înainte de a-și intra bine în pâine, noul șef-diplomat al UE, Josep Borrell, care n-are încă un an în funcție, dar nici nu promite să dea dovadă de mai multă energie în viitor, n-a reușit, textual, decât să "regrete" decizia Turciei.

Doar protestul musulmanilor laici ai Turciei, de felul scriitorului Orhan Pamuk, și țipătul disperat și de moarte rănit al Greciei, potrivit căreia asistăm la o "provocare", s-au auzit mai clar.

Responsabilități

A cui să fie oare vina pentru această usturătoare palmă pe obrazul lumii libere? E a Turciei? Evident. Reislamizată pe linia Frăției Musulmane de către Recep Tayyip Erdogan, Ankara își semnalizează prin reconvertirea catedralei bizantine pretenția de a  se despărți de comunitatea statelor de drept și de a prelua pe termen lung conducerea semilunei. Ankara a aruncat astfel mănușa nu doar Europei și NATO, ci și pretendenților regionali la coroana sunită ca aliații SUA, Egiptul și Arabia Saudită.

Dar, ar fi naiv să-i atribuim răspunderea pentru acest eșec doar Turciei. E și culpa unei Americi care, sub Obama și, mai recent, sub Trump a sucombat, obosită de războaie purtate de una singură, sinucigașei ispite neoizolaționiste.

Și e vina unui vest tot mai ideologizat pe de o parte, tot mai timorat și efeminat pe de alta, tot mai dispus să facă în practică, dacă nu retoric, rabat de la valorile propriei civilizații, de la logică și de la confruntarea cu experiența realității. Apusul a ajuns să fie ca atare un spațiu al de-meritocratizării doldora de gărgăuni, fiind stăpânit, între alte amăgiri persistente, de iluzia eficienței faimoasei Realpolitik.

Ultima, o invenție a stângii social-democrate germane, se vrea pragmatism politic, dar numai pragamatică nu e în realitate. Fiindcă e clădită, în fapt, pe aer, pe speranțe pioase, lașități și împăciuitorism. Iată de ce se tot amăgește, la adăpostul confortabil al umbrelei de securitate americane, că, în fața tiraniilor și regimurilor totalitare răsăritene, diplomația s-ar putea lipsi de vigoare militară, iar dictatorii ar putea să fie, chipurile, convinși să se dea pe brazdă prin comerț și "dialog". Ori, la rigoare, dar numai in extremis, prin sancțiuni adoptate fără nicio tragere de inimă și fără verificări, deci prea puțin eficiente.

Consiliul de securitate (picture-alliance/dpa/XinHua)

Consiliul de securitate ONU

Așa se lămurește, parțial, și dezastrul produs, sub conducere germană, la Consiliul de Securitate ONU, unde China și Rusia n-au putut fi convinse să renunțe la dreptul lor de veto, astfel încât s-au redus la una căile de acces cu ajutoare umanitare destinate refugiaților sirieni din interiorul țării stăpânite, cu sprijinul Moscovei, Teheranului și, mai nou, al Beijingului, de un criminal în masă ca Bashir al Assad.

Și tot așa, precum și din dorința Germaniei de a nu-și periclita relațiile comerciale cu regimul comunist chinez, se lămuresc reticențele altfel inexplicabile și imorale ale Berlinului în chestiunea suspendării acordului de extrădare cu Hong Kongul, deși Berlinul știe bine că fosta colonie britanică și-a pierdut autonomia și deci și independența justiției, lichidate, fară milă, de regimul totalitar condus de Xi Jinping. Or, după cum au reliefat ecologiștii germani, a extrăda oameni în aceste condiții e a-i livra direct poliției politice comuniste și inumanului sistem represiv al Beijingului.

Întrucât Germania conduce Uniunea Europeană și, pe moment, și Consilului de Securitate al Națiunilor Unite, e limpede în sarcina cui cade îndreptarea unei situații care ar fi putut fi evitată, poate, dacă se mențineau deschise varii opțiuni și canale diplomatice, în special cele transatlantice, obturate iresponsabil și cu superbie, în ultimul deceniu și jumătate. Dată fiind durata și amploarea derivei, ca și menținerea la butoane a vechii elite, e greu de crezut în depistarea de soluții rapide.