După Ridzi potopul?

Nu ne vom referi la cazul Monica Iacob Ridzi, aşa cum se va înscrie el în circuitul justiţiei. O justiţie, de altfel, în continuare plăpândă în conglomeratul de instrumente ale puterii din România şi care va trebui să se disculpe, nu prin vorbe ci prin fapte, şi nu doar în cazul Monica Iacob Ridzi, faţă de apropiatul raport de ţară al Uniunii Europene, ce va menţine clauza de monitorizare asupra României.

Politicul românesc a demonstrat, o dată în plus, că este dominat de o – şi nu generalizăm spunând format dintr-o – castă. Interesele comune sunt un liant puternic. O dovedeşte alinierea disciplinată a membrilor de partid într-un zid de protecţie în jurul incriminatului. Într-o ţară în care prima regulă a guvernării este „hai să vedem cât putem întinde coarda", insistenţa cu care ministrul acuzat şi apropiaţii acesteia au refuzat să accepte eroarea comisă a bătut la porţile penibilului. Disperarea opiniei publice nici măcar nu a contat, dovedind că raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi este profund suferind. Nu este singurul caz în care sfidarea merge atât de departe. Dimpotrivă. Lucrurile se petrec pe toate palierele societăţii – şi e suficient să aruncăm o privire către, de exemplu, străzile Bucureştilor, după o ploaie mai sănătoasă. De douăzeci de ani se invocă vârsta sistemelor de canalizare ale oraşului însă priorităţile administratorilor urbei au fost – şi continuă să fie, bordurile.

Revenind la cazul ministrului demisionar, ar trebui să ne aşteptăm ca, după ce a tergiversat scandalul, amânând o demisie iminentă şi dând, astfel, apă la moara criticilor, Partidul Democrat-Liberal să renunţe la discursul de etalon al moralităţii. Cel mai probabil nu se va întâmpla aşa. Pentru că, până acum, nu au primit contraargumente, politicienii români vor continua să mizeze pe faptul că dezbaterile lungi şi sterile devalorizează un subiect şi pe sanitara uitare din memoria colectivă. În realitate, cineva ar trebui să şi plătească pierderile provocate de acţiunile ministrului demisionar. Fie că e vorba despre rea intenţie, fie – aşa cum reiese din scuzele invocate de Monica Iacob Ridzi – de lacune în exercitarea funcţiei administrative pe care a deţinut-o.

Cazul Iacob-Ridzi nu trebuie să rămână singular, pentru a nu lăsa locul altor speculaţii de ordin politicianist. Dar, în egală măsură, afacerea soldată cu încheierea prematură a mandatului ministrului trebuie să evolueze simultan la ambele capete ale tronsonului ilegalităţii. Ministrul – sau Ministerul – a cumpărat spaţiu în programele de ştiri ale televiziunilor. Dar, pentru aceasta, au existat şi vânzători care, asumându-şi co-participarea, sunt obligaţi să răspundă pentru consecinţele ignorării deontologiei jurnalistice. Sunt instituţii private care pot face apel la statutul lor comercial pentru a se spăla pe mâini. Dar fiind în joc fonduri publice, lucrurile au depăşit punctul la care se poate pune în discuţie doar moralitatea creatorilor şi multiplicatorilor de informaţie. Asumarea responsabilităţii nu este, până la urmă, doar o luare de cuvânt, aşa cum a făcut-o, recent, preşedintele Traian Băsescu.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Vlad Drăghicescu