Dreptul de a rezista | România | DW | 01.06.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Dreptul de a rezista

Ce au de făcut românii după votul CCR care le desfiinţează democraţia? Dar preşedintele, care a fost transformat 'par ordre du mufti' PSD-ist, în paiaţă? Dar cancelariile occidentale?

Deşi, expresie a suveranităţii naţionale, a fost ales direct de cetăţeni, Preşedintele României s-a văzut deposedat de prerogativele sale constituţionale cheie.

Întrucât, printr-o decizie şi un ordin abuzive ale CCR, şeful statului a devenit, vai, o figură decorativă, electoratul care s-a pronunţat în favoarea lui s-a văzut scos din joc şi expediat, cu desconsiderare totală, pe tuşe, în timp ce Constituţia a fost călcată, laolaltă cu Democraţia, în picioare.

Oare ce are de făcut, în aceste condiţii, dispreţuitul preşedinte? Dar umiliţii români? La ce ajutor pot ei spera din Occidentul încă democratic?

Deşi exultă, alianţa PSD-ALDE-UDMR are toate motivele să tremure de frică, după ce s-a folosit de CCR şi de mijloace formal democratice spre a crea o nouă Românie, condusă de o oligarhie ce restaurează ceauşismul fără Ceauşescu, spre a desfiinţa, în numele libertăţii, separaţia puterilor şi, deci, statul de drept. Pentru că, mergând prea departe, a dat românilor dreptul de a-i rezista.

Semn că alianţa guvernamentală se teme sunt încercările tot mai susţinute ale puţinilor ei adepţi, de a justifica strident şi contondent nejustificabilul. Alături de ei combat propagandiştii ruşi din subordinea lui Vladimir Putin, fostul KGBist din Petersburg, oraş pe care, poate nu întâmplător, Valer Dorneanu l-a vizitat înaintea fulminantei sentinţe a Curţii pe care o conduce PSD-istul.

Şi unii şi alţii încearcă să centreze abuziv discuţia asupra Laurei Codruţa Kövesi, chit că toată lumea cu scaun la cap înţelege perfect că nu procurorul șef al DNA e problema deciziei CCR. Că în joc au fost independenţa magistraţilor şi, deci, a justiţiei, separaţia puterilor şi, deci, statul de drept, funcţia prezidenţială cu prerogativele ei şi, deci, votul românilor, constituţia ţării şi democraţia, precum şi statutul şi locul României în UE şi NATO, inclusiv în raport cu regimuri precum al lui Putin.

Analizând declaraţia CCR, una abuzivă, depăşind masiv atribuţiile Curţii, chiar dacă se consideră că e legal constituită, de vreme ce îi ordonă preşedintelui un act care nu e în atribuţia ei să-l dispună, precum şi mincinoasă, întrucât neagă nejustificat motivele de legalitate şi constituţionalitatea demersului prezidenţial, observatorii oneşti vor avea dificultăţi să conchidă că ar mai fi ceva de salvat la decizia celor şase. 

E clar ca lumina zilei spiritul Constituţiei, nu doar litera ei. Nu mai puţin clar pare ce au întreprins Dorneanu şi ceilalţi cinci judecători ai CCR. Decizia lor definitivă şi, teoretic, obligatorie, a ignorat nu doar avizul CSM. Adoptată în absenţa unui referendum, hotărârea cu pricina a nesocotit drepturile românilor de a decide dacă li se schimbă forma de guvernare şi sistemul politic, transformându-li-se ţara din republică semiprezidenţială în dictatură parlamentară cu voie de la judecătorii unei Curţi violând spiritul şi litera constituţiei.

Or, dacă, adoptată în răspăr cu suveranitatea poporului român, decizia CCR e, până la urmă, ilegală şi anticonstituţională, în ce măsură e obligat preşedintele s-o respecte?  Dar cetăţenii? Dar partenerii externi, care au încheiat acorduri pe bază de angajamente româneşti de prezervare a independenţei justiţiei, acorduri ce se văd, fie şi subtil, încălcate, prin decizii doar în aparenţă legale, în condiţiile în care normele internaţionale au, oricum, prioritate în faţa opţiunilor naţionale?

Dacă lucrurile stau aşa, e de datoria tuturor, nu doar a preşedintelui, de a protesta şi de a rezista. E, pentru toţi, un act de bun simţ, de igienă morală şi politică şi de respect faţă de lege şi de constituţie, să refuze categoric transpunerea ori validarea oricăror decizii, oricine le-ar adopta, de natură să violeze legea fundamentală şi s-o pună pe butuci, să schimbe sistemul politic, instituţional şi de stat al României, precum şi alianţele ei şi, în fine, să dezavueze voinţa suverană a românilor. 

Dreptul constituţional de a rezista (încălcării suveranităţii poporului, exercitării unei puteri care nu pleacă de la popor şi, deci, distrugerii democraţiei şi statului de drept) e explicit acordat cetăţenilor germani, în conformitate cu articolul 20 al legii fundamentale a Republicii Federale.

Evident, partizanii restauraţiei comuniste româneşti, manifestate, după un lung şir de defecţiuni democratice, şi prin sentinţa CCR, nu vor atrage atenţia asupra acestui drept constituţional, întemeiat pe drepturile naturale, preferând argumentul falacios, avansat şi de ministrul român al justiţiei, T. Toader, potrivit căruia şi ministrul german al justiţiei l-a demis pe procurorul general al Germaniei.

Or, sistemul german, în care statul de drept n-a ajuns să fie realmente în pericol, e altul decât al României. În sistemul nemţesc procurorii sunt, parţial, parte a executivului şi deci pot fi demişi de superiorii lor politici, dacă de pildă atacă libertatea presei, cum a făcut-o procurorul general german.

În România, nu întâmplător s-a prevăzut, după ingerinţele masive într-o justiţie complet controlată şi coruptă prin subordonare politică în comunism şi postcomunism, ca magistraţii să fie independenţi de executiv şi legislativ, astfel încât să se asigure macăr o minimă separaţie a puterilor, fără de care nu poate funcţiona statul de drept.

În Germania procurorul general s-a văzut demis nu pentru că ar fi încercat să lupte împotriva corupţiei la nivel înalt, care sapă la temelia unui astfel de stat, ci, dimpotrivă, pentru învinuirea de a fi atentat la libertatea presei, care este un pilon esenţial al democraţiei. 

Dreptul de  a rezista organelor de stat care înlătură ordinea constituţională, cum a făcut CCR prin decizia sa, drept stipulat expresis verbis de Constituţia Germaniei, derivă din dreptul natural. E întemeiat pe filosofia aristoteliană, pe legitimitatea legilor şi sentinţelor judecătoreşti, pe ideea valorii supreme a libertăţii şi a dreptăţii, de care drepturile nu pot fi vidate. 

Pentru că se tem că preşedintele şi românii şi-ar putea asuma acest drept, făcând joncţiunea împotriva demersurilor antidemocratice ale establishmentului PSD-isto-ALDE-ist, cu care UDMR e complice, susţinătorii cleptocraţiei de pe malurile Dâmboviţei au declanşat o virulentă campanie de calomniere a preşedintelui. Campania e menită să-l despartă definitiv de baza sa electorală. 

Oneroasa misiune de a-l izola complet, nu doar instituţional, ci şi politic le-a fost, inutil de subliniat, înlesnită. A facilitat-o, pe de o parte, tradiţia formelor fără fond româneşti. Şi au ajutat-o, pe de alta, greşelile evidente, repetate, comise de preşedinte.

Le-a săvârşit nu doar prin non-combat şi ambiţia de a fi, cu orice preţ, nejucător, ci şi pentru că, prost sfătuit din capul locului şi excesiv de legalist şi constituţionalist, s-a văzut deposedat de prerogative ”pas cu pas”, printr-un ”altfel de politică”, pe cale aparent legală şi constituţională, aşa cum democraţia s-a desfiinţat aparent democratic, în numele democraţiei.

Apoi, a uşurat aceeaşi misiune proasta pregătire politică a unui popor prea multă vreme călcat, comunist, pe grumaz, astfel încât li s-a pervertit unora, prea multora, instinctul libertăţii. O parte a poporului, oricum anemiat de emigraţia unei bune părţi a celor hotărâţi să nu renunţe la libertate, n-a înţeles, deci, pe deplin, importanţa drumului la urne, în faţa cărora unii s-au ”pişat pe el de vot”.

Cum, nu mai puţin regretabil, n-a priceput nici valoarea politică, în democraţie, a opţiunii în favoarea răului mai mic, în stare să-i pedepsească, în caz de malversaţiuni, pe potentaţi şi să contribuie astfel, fie şi lent, la primenirea scenei politice.

In fine, dedemocratizarea românească s-a văzut condiţionată de problemele generale ale europenilor. Angrenaţi în criza cronică a refugiaţilor, în Brexit, accidentarea raporturilor est-vest din Comunitate, criza americano-irano-siriană, criza populistă marcând Italia, incertitudinile politice spaniole şi riscul de război comercial cu SUA, eurocraţii îşi închipuie că ar avea treburi mult mai urgente decât să intervină spre a media între Preşedinte, Parlament şi CCR întru salvarea democraţiei dâmboviţene.

Prin urmare, din partea lor românii nu se pot aştepta, pe termen scurt, la mare ajutor. Spunem, deci, noapte bună democraţiei? Sau mai e vreo soluţie? Desigur. Dar nu, neapărat, ca-n '89, o nouă ”loviluţie”.