Dragă sezonierule  | România | DW | 10.04.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Dragă sezonierule 

Două mii de sezonieri. Treisprezece zboruri. Cifre. În spatele știrii despre românii care s-au înghesuit în parcarea aeroportului din Cluj sunt ei, românii. Oamenii. Și viețile lor.

Mi-am încercat norocul la sparanghel. Am luat la rând anunțurile de pe OLX și Jooble. Cu un pic de răbdare, cândva, după Paștele ortodox, pot să mă îmbarc într-un zbor spre Stuttgart. Îmi trebuie un act de identitate, certificat de naștere, de căsătorie, dacă e cazul, o diplomă a ultimei școli absolvite, un cazier juridic și o adeverință medicală. Păi, întreb, ce boli m-ar face inapt de muncă? A, păi, vă controlează acolo. Bun, zic, dar de ce îmi trebuie adeverința medicală dacă mă trimiteți oricum în Germania? Nu se știe, dar, zău așa, pe criza care se anunță, cine sunt eu să mai fac nazuri?

De plecat ar urma să plec din București, luni sau marți după Paște, dar până atunci tot trebuie să ajung la Sibiu, să semnez cu recrutorul român, îmi spune domnișoara. Cum ajung? „Păi, cu declarația aia pe proprie răspundere, scrieți acolo că veniți la Sibiu în scop profesional.”

Parcarea în care s-a prăbușit iar statul român

În timp ce doamna îmi vorbește mă gândesc la cei 2000 de români care s-au înghesuit, ieri, în fața aeroportului din Cluj. Au venit sute de kilometri cu autocare despre care, practic, nu a știut nimeni că circulă. Pe care nu le-a oprit nimeni pe drum. Nici un echipaj de poliție, de la Suceava la Cluj, nimeni să-i întrebe, la propriu, de sănătate. 

Te înspăimântă imaginea acelei parcări a aeroportului, mai aglomerată decât târgul de vechituri din Târgu Mureș în zi de Ocska Piac. Nu atât prin ea în sine, cât prin indolența autorităților aeroportuare, care nu aveau cum să nu știe că le vin 13 avioane. Și care, deși așteptau 13 avioane, nu s-au pregătit pentru ce puteau acestea aduce la sau lua de la Cluj. Vin niște nemți. 

Dezordinea în care s-a ajuns la Cluj e încă o radiografie a tumorilor statului român. În dosul formelor instituționale, toate funcțiile îi sunt atrofiate. Le-au căpușat rețelele corupției, politrucii și amantele, nepoții și obligațiile de partid. Este un talcioc al muncii, nu o piață a ei. Mâna aia invizibilă care reglează economia ar fi trebuit să împingă recrutori și cursele ocazionale tocmite pe anumite nișe reglate de o autoritate rutieră și de un inspectorat de control. Dar șefii ARR vor scăpa în curând de acuzațiile de corupție în urma prescrierii fapelor. Iar ISCTR este un tigru fără dinți, subfinanțat, condus interimar și cu o lege de funcționare neratificată de patru ani. Dar cine ar avea nevoie de claritate și predictibilitate, când transportul de persoane a fost, în România, de-a lungul ultimilor 30 de ani, un sinuos traseu al răfuielilor pentru controlul clientelei în detrimentul siguranței acesteia. 

Ca și în cazul instituțiilor de protecție a mediului, în care aerul irespirabil al Bucureștilor nu alertează pe nimeni în afara orelor de program ale ministerului, gărzii sau agenției, la fel s-a întâmplat și la aeroportul din Cluj. Câți dintre cei care lucrează acolo au văzut ce se întâmplă în parcare, dar nu au simțit că e cazul să sune la 112? Pentru câți absența unei responsabilități înscrise în fișa postului a  anulat orice urmă de responsabilitate civică?

A fost o ultimă izbeliște în care statul român i-a lăsat pe oamenii ăia care, cu o săptămână înainte de cea mai importantă sărbătoare creștină a națiunii, lasă totul în urmă, lasă copiii acasă și se duc în pribegie, cu nimic mai mult decât un troller de speranță.

Lungul drum al disperării

Deutsche Welle a călătorit, în urmă cu șapte ani, din autogara Rahova până la Dortmund cu un autobuz plin cu români plecați în străinătate în zorii duminicii Floriilor. Două mii de kilometri de călătorie apăsătoare, de jucării frumoase promise la telefon celor mici rămași acasă, de tristețe mai grea decât orice speranță de mai bine. Pe cei mai mulți, la coborâre nu i-a așteptat nimeni. Unii mai fuseseră, alții mergeau pentru prima oară. Printre ei, și persoane fără vreun angajament ferm. Începeau săptămâni la rând de băut cafele și fumat, din creierii nopții până spre prânz, pe treptele unui internet cafe din nordul Dortmundului. Schimbă priviri circumspecte cu alți români sau cu bulgari la fel de înfrigurați și obosiți. Așteptarea și deznădejdea desfigurează privirile, lumea aia pare mai degrabă o adunare de interlopi decât o mână de disperați cerșindu-și dreptul la o pâine cinstit muncită. Am intrat în cafeneaua aceea cumva ironic numită Europa, cu aer de bufet al unei gări în care, uneori, poate oprește un tren ce leagă București de Sofia. Eram împreună cu o colegă de la redacția engleză și ne-am prezentat proaspeți căsătoriți în căutarea unei echipe de muncitori care să ne renoveze apartamentul. S-ar fi rezolvat, chiar dintr-a doua dimineață, ne-a asigurat fata de la bar, o bulgăroaică. Desigur, își favoriza compatrioții. Ni l-a recomandat pe Anghel. Se pricepea la toate – zugrăvit, tapițat canapele, îmbinat mobilă de bucătărie.

O zi fericită este aceea în care un maistru de șantier apare, la câteva minute înainte de șase dimineața, pe trotuarul din fața cafenelei din Mallinckrodtstraße, arată cu degetul către mulțime – „Tu, tu, tu!” – iar, când să plece, se mai întoarce o dată și te nimerește pe tine. „Urcați în microbuz!” O zi de muncă. Orice, dar muncă. Bani. Niște bani. Câțiva. Și speranța că, dacă muncești bine, te va reține, iar mâine va veni să te cheme din nou. Și, cine știe, poate te lipești de un contract. Mâine va fi o altă zi. Iar mâine, da, chiar este o altă zi. Aici, în acest cartier roșu al muncii la negru, nimeni nu te ține minte peste noapte.

Cei ce pleacă, zilele acestea, cu avionul, au destinații precise. Au joburi antamate. Grele, dar sigure. Cei mai mulți au mai fost la munci sezoniere în Germania și, spun, se întorc la același angajator. Știu pe pielea lor că aproape nu există o ocupație mai nenorocită decât îngrijitul și recoltatul acelui „aur alb” al gastronomiei germane de primăvară. Dar nicio muncă nu e ușoară. La fel cum nicio muncă nu e josnică. Și nici nu se simt sclavi, cum cu batjocură îi numesc ignoranții din fotolii sau din dosul tastaturii mințile prăfuite. 

Am încercat o ultimă ofertă de plecat în Germania, una care să nu mă plimbe prin țară înainte de a semna contractul. Am găsit o firmă din București care, însă, nu mai angajează decât români aflați deja în Germania. Dacă vreau, în mai pot pleca la alte munci agricole. Mic dejun și prânz plătit, asigurare medicală, program de lucru de zece ore, de la 4 la 16, plata de la 9 euro pe oră, o garanție de 680 de lei care mi se returnează la prima leafă, dacă nu plec după primele trei săptămâni. Castraveți. Sau căpșuni. Zmeură. Cireșe. Sau flori, în sere, dar în Olanda. Am lăsat vorbă că revin luni. 

Când m-am uitat a doua oară, am văzut că vârsta maximă e 50 de ani. Păi, ce știu germanii ăștia? În România, bunicii și bunicile sunt cei mai buni grădinari!