"Liderii occidentali plătesc prețul orbirii și aroganței"

Istoricul Armand Goșu este specialist în spațiul ex-sovietic, autor al unor lucrări de referință despre Rusia și sistemul de putere al lui Putin. Predă din 2004 istoria politică a Rusiei și a URSS, istoria politicii externe și a diplomației sovietice, evoluții în fostul spațiu sovietic și introducere în istoria serviciilor secrete sovietice.

Domnule profesor Armand Goșu, războiul din Nagorno Karabah e deja istoric, se poartă de peste trei decenii. De ce acum această capitulare, ce a făcut diferența?

Patru ar fi factorii importanți:

1. Dorința de revanșă a Azerbaidjanului, după dezastrul militar din războiul încheiat în 1994.
2. Ostilitatea lui Vladimir Putin față de premierul Nikol Pașinian.
3. Schimbarea percepției asupra Nagorno Karabah a opiniei publice din Armenia.
4. Și contextul internațional de după 24 februarie 2022.

Aceștia cred că sunt factorii care au contat cel mai mult.

Dezvoltarea industriei energetice cu sprijinul capitalului occidental și exporturile impresionante de hidrocarburi au asigurat resursele financiare pentru construirea unor unități moderne, bine antrenate, capabile să mânuiască arme de noua generație, importate din Turcia și Israel care s-au dovedit superioare armatei armene la toate capitolele în războiul de 44 de zile din toamna 2020.

Și care explică de ce armenii au evitat recent orice incidente care să ofere cel mai mic pretext azerilor să declanșeze un război pe scară largă, care s-ar fi putut solda cu o înfrângere ce punea în discuție suveranitatea și integritatea teritorială a Armeniei.

În ce privește al doilea factor: Putin se teme de revoluțiile colorate, pe care le consideră opera serviciilor secrete occidentale, menite să-i răstoarne de la putere pe conducătorii legitimi și să instaureze în loc lideri pro-occidentali și anti-ruși.

Valul de proteste de la Erevan care l-au adus la conducere pe Pașinian a fost catalogat la Kremlin drept revoluție colorată, iar Putin cu greu și-a ascuns ostilitatea față de șeful guvernului armean. Urmărind evoluția evenimentelor este greu de imaginat că Ilhan Aliev n-ar fi complotat cu Putin împotriva Armeniei, încă din 2021.

Cel mai amenințător lucru pentru viitorul Armeniei este însă faptul că Putin susține revendicările teritoriale ale Azerbaidjanului față de coridorul Zangezur, din provincia sudică Syunik, care-l leagă de Nahicevan și de Turcia.

S-a văzut limpede acest lucru la sesiunea Uniunii Economice Euro-Asiatice de la Moscova, din mai 2023, la care au participat Aliev și Pașinian. Ocazie cu care președintele azer a declarat că a inițiat crearea „coridorului Zangezur”, proiect susținut de Putin. Spre nemulțumirea lui Pașinian, care și-a declarat pe loc uimirea față de poziția Rusiei care susține o revendicare teritorială împotriva Armeniei.

Evenimentele care au precedat atacul azer, începând cu blocada instituită în decembrie 2022 împotriva enclavei, dar și cele ulterioare capitulării Stepanakert-ului, atitudinea trupelor rusești de menținere a păcii care a favorizat incursiunea armatei azere, indică o coordonare între acțiunile ruse și cele azere.

Nici măcar uciderea a șase militari ruși din contingentul de menținere a păcii, de către soldați azeri, n-a reușit să strice armonia dintre Aliev și Putin. Dacă mai era nevoie de vreo confirmare, aceasta a venit în ultimele zile când cei mai importanți propagandiști ruși s-au năpustit asupra lui Pașinian, învinuindu-l de pierderea Karabahului și absolvind Rusia de orice responsabilitate, și cerând populației să iasă în stradă ca să răstoarne guvernul.

Al treilea factor mi-a devenit evident în momentul în care, în ciuda înfrângerii în războiul de 44 de zile, Pașinian a câștigat alegerile parlamentare. Or, asta arată că populația a obosit să tot fie manipulată cu sloganuri naționaliste privind pământul sfânt al Karabahului. Că au apărut noi generații de armeni care se uită mai puțin la trecut și care nu mai cred orbește în mitul Rusiei, ocrotitoarea creștinilor din Caucazul de Sud.

Asta i-a asigurat lui Pașinian un suport popular pe o platformă anti-rusească, ceea ce presupune începerea unui proces de reorientare a Armeniei către Occident. Cu puțini ani în urmă, acest lucru ar fi părut imposibil.

Dar și fără Pașinian – și acum ajung la cel de-al patrulea factor – noul context regional setat de apropierea dintre Putin și Erdogan, ar fi împins la o alianță de facto anti-armeană între Azerbaidjan, Turcia și Rusia.

Această reconfigurare a faliilor geopolitice în Caucazul de Sud este consecința colaborării tot mai strânse dintre Moscova și Ankara, după atentatul eșuat împotriva lui Erdogan (vara 2016). Deci cu câțiva ani înainte de venirea lui Pașinian la putere în Armenia.

În concluzie, războiul de 44 de zile din toamna 2020, care marchează revanșa azerilor pentru umilința din primul război, este urmarea „monstruoasei coaliții” dintre Rusia și Turcia care resetează triunghiul de forțe din regiune și nu rezultatul acțiunilor lui Pașinian.

Iar recuperarea Karabahului printr-un război de o zi este continuarea firească a consecințelor apropierii dintre Putin și Erdogan, și nu atât rezultatul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Recentul război, încheiat cu capitularea Stepanakert-ului, a fost un fel de restanță din toamna 2020, pe care doar încăpăținarea și eroismul populației armene din Karabah a amânat-o vreme de trei ani.

Ce rol are Moscova și, în context, războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina? Și ce rol are Turcia?

Cum vă spuneam, apropiindu-se de Ankara, Moscova a bătut palma și cu secondantul Turciei în Caucazul de Sud, cu Azerbaidjan. Există un preț pentru toate. Prețul pentru Moscova a fost destul de mare, chiar dacă altcineva, Armenia, l-a plătit în contul Rusiei.

Consecințele abandonării politicii tradiționale a Kremlinului în zona Caucazului vor fi dramatice și nu sunt convins că există la Moscova un consens la nivelul elitei în acest sens. Deci nu războiul Rusiei împotriva Ucrainei a jucat rolul de catalizator al reconfigurării Caucazului, ci „monstruoasa coaliție” dintre Turcia și Rusia.

Dacă vă amintiți, „monstruoasa coaliție” a fost denumită alianța dintre Rusia și Imperiul Otoman, încheiată în urma campaniei generalului Bonaparte în Egipt, care reprezenta o ruptură față de politica tradițională a Parisului de alianță cu Poarta otomană, politică ce data din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Războiul hibrid al lui Putin împotriva Occidentului l-a obligat pe acesta să-și caute aliați în tabăra inamicilor tradiționali, cum sunt China, Turcia, Iran. Firul roșu care-i unește pe toți aceștia este anti-occidentalismul agresiv, mai exact obsesia anti-americană.

În ce privește Turcia, aceasta nu și-a ascuns nici o clipă ostilitatea față de Armenia și faptul că este extrem de iritată de orice discuție pe tema genocidului împotriva armenilor săvârșit în Imperiul Otoman și refuză să-și asume orice responsabilitate pentru acesta, în calitate de stat succesor.

Vă reamintesc că între aprilie 1915 și iulie 1916, Poarta otomană a inițiat primul genocid din istorie, căruia i-a căzut victimă mai mult de jumătate din populația armeană din Imperiul Otoman. Pentru Ankara, victoria lui Aliev împotriva Armeniei are o semnificație mare în plan simbolic, este mult mai mult decât una militară.

Și deschide perspective geostrategice extrem de interesante pentru Turcia, crearea unui coridor terestru către litoralul Mării Caspice și Asia Centrală. Trebuie să mai rezolve problema coridorului Zangezur, din provincia Syunik, din sudul Armeniei, unde e frontiera cu Iranul, dar asta se poate face fie pe cale militară, printr-un nou război, fie prin presiuni diplomatice care să îngenuncheze Erevanul.

O Turcie activă în Asia Centrală, unde 4 din cele 5 foste republici sovietice sunt locuite de populații vorbitoare de limbi turcice, n-ar stârni prea mult entuziasm nici în Rusia, care consideră regiunea ca fiind zona ei de influență, și nici în China.

Deocamdată, SUA se opun activ acestui proiect, discutând cu toți actorii implicați. Anthony Blinkin a obținut de la Erdogan promisiunea că Azerbaidjan nu va mai face un alt război pentru coridonul Zangezur, iar drumul care să lege Nahicevan, deci și Turcia, de restul Azerbaidjanului ar putea să treacă și prin Iran.

Dar americanii au o istorie tristă a promisiunilor neonorate ale lui Aliev și Erdogan și chestiunile Karabah și Armenia.  Așa că orice scenariu este posibil.

Un factor important a fost decizia Armeniei de a nu se mai implica. De ce? Care este poziția premierului armean față de Kremlin, s-a modificat în vreun fel în ultimul an?

Pentru că atitudinea populației s-a schimbat. Pentru că armenii au înțeles că Rusia nu-i mai susține și că fără ea nu pot apăra enclava separatistă Nagorno-Karabah.

Au văzut că nimeni nu e sensibil la argumentele lor de ordin istoric, cultural, antropologic, că e o problemă juridică, adică recunoașterea granițelor dintre fostele republici sovietice.

Tot ce a încercat Pașinian în acești ani în negocierile cu Baku a fost ca Aliev să accepte crearea unui mecanism internațional de monitorizare a respectării drepturilor omului pentru armenii din Karabah pentru ca viața și securitatea lor să nu fie amenințate.

Citiți interviul integral pe Spotmedia.ro.