Dolce & Gabbana și sfârșitul revoluției de la ′68 | Societate şi cultură | DW | 04.04.2016
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Dolce & Gabbana și sfârșitul revoluției de la '68

Portul vălului musulman provoacă teribile tulburări și uneori reacții de violență de care sunt răspunzătoare nu doar”islamofobia”, ci și dogmele eliberării sexuale care au dominat Europa în ultima jumătate de secol.

Feminismul radical s-a compromis mai rău ca niciodată combătând colecțiile de modă islamică lansate de H&M sau Dolce&Gabbana. Am putut vedea cu această ocazie manifestările unor vechi militante cu aerul lor de mică sectă fanatizată care nu mai înțelege nimic din ce se petrece în jurul ei. Ministrul francez al drepturilor femeii, Laurence Rosssignol a cerut pur și simplu boicotarea acestor mărci, care, în opinia sa, ar face propagandă islamistă. Nu poți disocia, a susținut ministrul francez, între vestimentație și un anumit mod de viață: ”În anii 60, de exemplu femeile au putut deschide un cont în bancă, au mers la universitate, au avut acces la contracepție, iar, în același timp, fustele se scurtau”.

Într-o anumită privință ministrul are dreptate: vestimentația nu e neutră, ea semnifică mereu ceva chiar și atunci când purtătorul nu e conștient de asta. Fusta scurtă a fost cu siguranță și o afirmație politică, un însemn al emancipării sexuale a femeii, dar acest lucru s-a schimbat. Așa cum s-a întâmplat cu toate inovațiile, fusta scurtă s-a generalizat și a rămas mai curând însemnul claselor de jos lipsite de rafinament și cultură vizuală, care imitaseră, la un moment dat, ținuta emancipată a elitei urbane. Dar să aparții mediului muncitoresc (dacă nu rural) cu o morală restrictivă în ce privește libertatea sexuală și să porți fustă scurtă și tocuri neverosimile devenise nu doar un kitsch lamentabil, ci și o veritabilă dramă socială. În cazul acelor fete din mediile populare ”semnul” fusese preluat parțial, ele adoptaseră doar ”semnificantul” , fără să știe prea bine la ce trimite el. E riscul oricărei imitații și istoria socială e plină de aceste întâmplări care pot lua întorsături tragice.

Dar Laurence Rossignol nu a fost singură în această luptă de vechi combatanți uitați în traneșee. În sprijinul ei a sărit o intelectuală sadea, Elisabeth Badinter, figură de prim plan a feminismului francez și o militantă fără concesii în numele laicismului, care a scos și mai mult în evidență dogmatismul trist al vechilor șaizecioptiști.

De fapt s-au sus multe lucruri, cum ar fi bunăoară că această nouă colecție - o creație occidentală pentru femeile musulmane - ar dezvălui o detestabilă postură colonialistă. Poate că, printre opozantele radicale ale modei ”islamizate”, acesta a fost lucrul cel mai inteligent care a fost rostit, chiar dacă se dorea o critică radicală. Occidentul în epoca colonială a știut, într-adevăr, să preia forme ale culturilor indigene și să le integreze în propriul metabolism, dând naștere unor creații de o frumusețe cu totul nouă. Arta la nivelul ei înalt se preocupase, bunăoară, la început de secol XX de vechile reprezentări africane și Brâncuși nu este nici el străin de aceste influențe, foarte la modă în Parisul epocii sale. Culturile exotice au fost mereu apropriate de savanții și artiștii occidentali, care au căutat să se deschidă către toate culturile lumii. Așa cum istoria a făcut dreptate Evului Mediu, în cele din urmă, separându-l de prezumția de obscurantism și violență, tot așa se va putea vorbi cândva, mai târziu, despre beneficiile epocii coloniale. Prin urmare confirmăm: e ceva colonial în colecțiile occidentale cu aer islamic, dar e ceva mai curând bun, care explică de altfel și succesul de public.

Colecțiile D&G și celelalte propun de fapt ceva ce Islamul riguros nu acceptă cu adevărat și anume estetizarea prescripțiilor religioase. E ceva ce se petrece insidios și pe nesimțite și în țările arabe cu restricții severe, acolo unde dorința de ”stil” și distincție subminează puritatea dogmei. Simulând ortodoxia formală a acoperirii trupului, creațiile mai noi care anticipează cu mult colecțiile occidentale vizate, au dat tonul unui islamism de lux care conține în el o contradicție neliniștitoare pentru adepții stricți ai Coranului. Casele occidentale au fost însă, firește, mult mai libere, deși aparent respectuoase, dezlănțuindu-se în forme luxuriante care au sedus, cu siguranță, și femeile nemusulmane.

De fapt aceasta este marea reușită a acestor creații, deși nu putem spune de pe acum că ele reprezintă cu adevărat un fapt de modă. Abia atunci când ele, în virtutea frumuseții lor pure, vor fi adoptate de femeile nemusulmane, vor deveni o modă autentică. Dar asta nu înseamnă islamizare, ci pur și simplu depășirea totală a revoluției de la 68. Atunci când femeile cu gust vor cumpăra de la D&G o piesă din colecția de toamnă în stil musulman (căci vara e totuși prea cald) atunci putem spune că revoluția emancipării sexuale va fi luat sfârșit, iar femeia a devenit în fine mult mai liberă decât în trecut. Căci este cert, așa cum observa cineva într-o dezbatere televizată, că și fusta scurtă și decolteul, ca să nu mai spunem de tocurile înalte au devenit constrângeri, obligativități culturale, imperative chiar, în virtutea dogmei eliberării.