1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Doar pentru că sunt fată: România misogină

Delia Dascălu
8 august 2023

Studenta Delia Dascălu a debutat în presă cu un reportaj din persepectiva unei turiste străine care vine la Constanța. S-a lovit de un val de ură și hărțuire. Nu a fost prima dată când s-a confruntat cu misoginismul.

https://p.dw.com/p/4UtL9
Delia Dascălu la festivalul Neversea din Constanța
Delia Dascălu la festivalul Neversea din Constanța Imagine: privat

„Locul vostru e la cratiță”, „Ți-o cauți singură cu hainele alea”, „N-ar trebui să fii pe OnlyFans?”, sunt stereotipurile de care mă lovesc cel mai des de câțiva ani, cam de când am terminat școala generală, și până azi, la 19 ani. S-au transformat însă în mesaje de ură, au devenit de-a dreptul violente și am fost transformată într-un obiect pentru sex de când am debutat în presă, acum două luni, cu un reportaj despre cât de friendly e Constanța cu turiștii străini.

Dacă eram băiat, valul de ură și instigare la violență și viol nu exista după articolul meu, dar probabil existau alte reacții negative. Reportajul a fost un experiment simplu, în care am relatat cu acuratețe drumul meu din Gara Constanța la Festivalul Neversea, de pe plaja din centrul orașului.

Mii de oameni au reacționat negativ, m-au jignit, au lansat injurii la adresa mea, s-au luat de trăsăturile mele fizice, de modul în care mă îmbrac, dar nimeni nu a criticat ce sau cum am scris. Articolul eram eu, nu subiectul meu.

În 80% din cele peste 1000 de comentarii de pe Facebook, aproape toate scrise de bărbați, dădeau cu mine de pereți. Am scris despre asta, ca să rămână marcat cum reacționează o parte a societății, din spatele ecranului, la adresa unei fete de 19 ani care debutează în presă cu un experiment social.

Am fost, în comentariile lor, parte din scenarii de filme porno, apoi o fată norocoasă că ”am scăpat neviolată”, eram trimisă la proxeneți, eram invitată să fac sex oral, în grup, am fost dezumanizată și transformată într-un obiect strict sexual, fără identitate, trecut și, mai ales, viitor.

Norocul meu a fost că prietenii, colegii de facultate și familia mi-au fost alături și asta a însemnat mult, pentru că fără suportul și hazul lor de necaz probabil ieșeam șifonată emoțional din toată povestea.

Norocul fetei cu acces la internet din copilărie

Încă un motiv pentru care nu m-au afectat toate comentariile care m-au izbit frontal a fost că eram deja obișnuită cu ele. Am acces la internet și rețele de socializare de la 8 ani, am avut libertate totală pe ele astfel că, odată cu libertatea, au venit și criticile sexiste, doar că pe vremea aia nu știam că se numesc așa și că reprezintă hărțuire, credeam că e normal.

La 13 ani am început să mă joc online multiplayer, cu competitori străini. Pe jocurile online, dacă ești fată, știi din start că orice ai face acolo, mereu va fi cineva care să-ți amintească asta: Că ești fată.

Mi s-a spus de multe ori să ”trec să fac un sandviș, acolo în bucătărie unde îți e locul, nu pe jocurile video”. Sau altele și mai rele. Așa am devenit surdă și oarbă la misoginism și comentarii sexuale. Dar e ok așa?

EUROPEO: Mișcarea #metoo​ în sud-estul Europei

Când eram mică am primit inclusiv poze obscene de la bărbați în toată firea, care intrau în privat, fără să am vreo legătură cu ei, și încercau să ”lege prietenii”. Nu le-am răspuns, dar nici nu am avut curajul să întreb pe cineva dacă procedez corect sau ce ar trebui să fac sau să răspund. Acum, privind în spate, îmi dau seama că oamenii respectivi ar trebui probabil să urmeze tratament psihiatric sau să fie trași la răspundere penală.

Catcalling, hărțuirea fizică și cât de comune sunt aceste fenomene de fapt

”Catcalling” (hărțuirea sexuală stradală): am trecut și trec prin asta tot de când eram în școala generală. Nu conta că purtam pantaloni scurți sau bluzoane și trening largi, se întâmpla la fel: „Ce ascunzi, pisi, sub hainele alea largi?”.

Când eram copil simțeam frică. După aceea, am început să ripostez la claxoanele mașinilor, la diferite replici de agățat spuse în trecere. Abia mai târziu am înțeles că nu e vina mea sau a hainelor mele, ci a lor și a ceea ce e în mintea lor.

Când am ripostat am început să fiu amenințată cu bătaia: ”Băi, vrei să o încasezi? Tu vrei bătaie și nu știi cum să ceri! Ți-o cauți singură”, deci cumva tot vina mea ajungea să fie.

Cât despre hărțuirea fizică, tot la 12 ani, îmi așteptam la 10 dimineața colegii la colț de stradă ca să mergem la școală, când o mașină a oprit lângă mine și a lăsat geamul în jos, întrebându-mă „Unde e doctorul?”.

Eu am răspuns „Ce doctor?”. Iar el și-a dat jos pantalonii și chiloții, arătându-mi zona lui intimă. Am urlat și am fugit plângând, am sunat-o pe mama. A mers cu mine în cartier să identificăm mașina sau pe ei, mama credea că sunt golani din zonă.

Nu i-am găsit și când mi-a spus să mergem la Poliție am dat înapoi. Îmi era prea rușine și, până la urmă, tot eu eram de vină, nu? Am plâns non-stop o săptămână întreagă. Nu voiam să aflu cum arată zona intimă a bărbaților la vârsta aia și, mai rău, nu așa.

În rest, am fost plesnită, ciupită sau mângâiată pe fund, de cele mai multe ori în plină zi, în locuri aglomerate. Eram deja mare, deci ripostam, așa că de multe ori m-am întors din drum și am început să merg după ei, i-am întrebat de ce au făcut asta. Aproape toți au fugit.

Ca mine sunt poate sute de mii de puștoaice și femei din România care trec prin asta zilnic. Cele mai puțin ”norocoase” sunt violate, bătute sau violate și ucise. Fie sunt prizonierele unor abuzivi, fie nu își cunosc drepturile, fie le este frică.

În orice caz, aici încă ”e rușine” să vorbim despre asta.