DNA și corupția din primării

După arestarea lui Sorin Oprescu a devenit și mai clar că mita e un termen care nu descrie prea bine situația. ”Mită”, în sensul strict al termenului, ia un primar care se lasă înduplecat să aprobe o investiție controversată: de exemplu o fabrică poluantă în apropierea unor cartiere de locuințe sau pe spațiul unei grădini publice. De asemenea primarul care aprobă dărâmarea unor cladiri de patrimoniu în beneficiul unui mall sau care avizează o construcție supradimensionată, ca turnul de lângă catedrala Sf. Iosif din București. În termeni generali, ”mită” primește edilul care fie ignoră restricțiile legale, fie nesocotește anumite interese legitime. Toate aceste lucruri s-au întâmplat și continuă să se întâmple în România. Dar în cazul lui Oprescu și al celorlalți primari anchetați până acum ,”mita” nu acoperă amploarea situației. Căci oamenii aceștia instalați în vârful administrației au fost părtași la operațiuni mult mai ample, care vizau obținerea unei surse constante de venit prin taxarea neoficială a tuturor lucrărilor publice sau prin supradimensionarea achizițiilor.

Pentru o firmă particulară care deține sere și cultivă flori, un contract cu primăria poate fi mană cerească. Să vinzi flori în piața inundată de marfa olandeză și să mai obții sporadic câte un contract cu un organizator de evenimente îți asigură cel mult supraviețuirea, dar dacă te ocupi de ornamentarea unor spații publice cu specii de flori care se fanează ușor ( pentru a fi repede înlocuite), poți face avere. Un restuarant poate obține la rându-i un contract ”norocos” de catering cu o instituție publică șamd. În vara lui 2015 Bucureștiul nu arăta rău deloc, dimpotrivă a încântat ochii cu flori peste tot, așa cum nu vezi nici în capitalele unor țări mai prospere. Apoi asfaltul de proastă calitate și reluat în fiecare an (echivalentul panseluțelor), bordurile deja celebre și alte lucrări fără noimă intră toate în categoria acestor activități pentru mulți profitabile. Nu ignorăm un lucru: corupția primăriilor revarsă belșugul și asupra afacerilor private, creând impresia unei prosperități generale. Este întrucâtva ca în fabula albinelor a lui Mandeville. Totuși prea mulți bani se duc către spoieli și ornamente inutile, iar orașul rămâne cu aceeași infrastructură precară. Cel puțin primele piste de biciclete trasate în București au fost o veritabilă batjocură, fiind complet nepracticabile.

În sfârșit mita se acceptă, dar în cazurile de mai sus banii erau pretinși și chiar smulși de la cei în cauză. Putem bănui că la început firmele care intră în sistem sunt fericite că au fost selecționate, dar apoi încep să creadă că li se cuvine, întârzie cu plata, cer derogări și se ajunge în cele din urmă la certuri și la denunțuri.

Asta nu mai e mită, ci operațiune mafiotă în toată regula. Primarii, consilierii lor și directorii din primărie se poartă ca niște mafioți clasici, provocând în cele din urmă nemulțumirea firmelor dijmuite. Ele nu dau, de fapt, mită, ci achită o taxă de protecție, una care le permite să prospere sau să rămână în business.

Concluzia este că justiția nu va reuși să elimine acest fenomen, deoarece nu e vorba aici de rătăcirea unor oameni cu caracter slab, ci de un veritabil sistem care se reconstituie de fiecare dată. După alegeri, dacă noii aleși s-au remarcat printr-un limbaj anticorupție, se produce puțină panică în primărie, dar nu pentru mult timp, căci vechile rețele se refac cu clienți noi care-și așteaptă rândul sau adesea exact cu aceeași clienți. După agitația electorală totul revine la ”normal”.

Ar fi necesar, poate, ca întregul sistem de reguli care guvernează circuitul banilor publici și acordarea contractelor să fie revizuit în așa fel încât totul să fie mai simplu și la vedere. Altfel DNA nu face decât să golească marea cu cana.