Diferenţa dintre zâmbete
28 octombrie 2013Nimic nu ilustrează mai pregnant diferenţa dintre destinul României şi cel al Poloniei în primii ani postcomunişti decât discrepanţa dintre personalităţile celor care au preluat puterea de la regimul comunist. De pildă dintre personalitatea şi biografia politrucului marxist, Ion Iliescu, şi cea a omologului său de la Varşovia, intelectualul catolic, Tadeusz Mazowiecki, o figură emblematică pentru întregul răsărit şi centru al Europei.
Primul, Ion Iliescu, un nomenclaturist pro-moscovit din prima garnitură a regimului, căzut vremelnic în dizgraţia Ceauşeştilor, concepea şi transpunea, zâmbind zglobiu, după 1989, confiscarea revoluţiei anticomuniste. Iliescu, un preşedinte "pentru liniştea noastră", gira trufaş interminabila tranziţie mimată, menită să-i salveze pe activiştii PCR şi torţionari.
Renumit pentru zâmbetul său trist, pentru vorbirea negrăbită ca şi pentru inconturnabila sa modestie, cel de-al doilea îşi reaşeza ţara, încet, dar sigur, pe un alt făgaş. Unul pentru liniştea Poloniei.
Numit în fruntea guvernului de la Varşovia încă din iunie 1989, Mazowiecki, departe de a face parte, ca Ion Iliescu, din nomenclatură, înfundase puşcăriile comuniste. Omul stârnise furia regimului instalat şi menţinut decenii la rând, la putere, la Varşovia, de către sovietici.
Mânia puterii fusese cu atât mai justificată cu cât şeful unui săptămânal catolic înfiinţat în Polonia, în 1958, preluase un rol cheie în forjarea joncţiunii dintre muncitorii sindicatului independent Solidaritatea, condus de Lech Walesa şi intelectualitatea creştină. În Polonia, această joncţiune, iniţiată încă din timpul celebrelor greve ale Solidarităţii de la şantierele navale din Gdansk se dovedise esenţială pentru succesul operaţiunii demolării dictaturii.
Tot Mazowiecki, unul dintre puţinii parlamentari polonezi care criticaseră epurările antisemite efectuate de regimul comunist polonez în 1968, avea, două decenii mai târziu, să fie unul din arhitecţii „Mesei Rotunde”. Masa îi reunise pe membri opoziţiei şi ai nomenclaturii într-un dialog care, miracol al miracolelor, a făcut posibilă tranziţia fără vărsare de sânge, de la totalitarismul comunist, la sistemul pluripartinic, la democraţie şi societatea deschisă.
Prieten şi consilier al lui Walesa, Mazowiecki, partizanul terapiei de şoc poloneze, modelul economic de succes respins la Bucureşti de regimul iliescist, avea să se certe cu legendarul lider al Solidarităţii şi să concureze în zadar, împotriva lui, la alegerile prezidenţiale. Avea să piardă.
Între Mazowiecki şi mai norocosul Iliescu există o singură asemănare. Şi primul lider necomunist al Poloniei a crezut că, în interesul unei tranziţii line şi a integrării fără convulsii excesive în noul regim a foştilor stâlpi ai dictaturii ar fi util să intervină pentru impunitatea unora dintre lacheii regimului totalitar.
S-a înşelat serios. Fiindcă prea mulţi nemernici au reuşit să dea cu tifla justiţiei, ceea ce a subminat grav şi durabil încrederea în dreptate a victimelor poliţiei politice şi a urmaşilor lor, şubrezind regretabil construcţia democratică. Nu doar în Polonia. Nimeni însă nu-i poate pune în discuţie uriaşele merite acumulate în procesul tranziţiei poloneze.