Diferenţa dintre intelectual şi omul politic: studiu de caz

Mihail Neamţu este un caz tipic de politician care nu îşi înţelege propriul eşec. Deşi manifestă energie cât 10, deşi abordeaza teme majore cu îndrăzneală ideologică, deşi nu are o biografie pătată, nu reuşeşte deloc să decoleze. Noua Republică nu se vede nicăieri în sondajele de opinie şi este cu adevărat o imensă nedreptate că Forţa Civică şi PNŢCD-ul întrunesc mai multe preferinţe de vot. E oare opinia publică chiar într-atât de ineptă sau de ingrată încât să nu vadă meritele acestui tânăr teolog convertit la politica militantă?

Eroarea îi aparţine însă şi rezidă, în primul rând în incapacitatea sa de a spune ceva clar despre preşedintele Traian Băsescu. România nu este împărţită de clivajul stânga-dreapta, cât de acela între pro şi anti-prezidenţiali. Or, Mihail Neamţu continuă să fie paralizat de admiraţia pe care o poartă preşedintelui şi pe care nicio observaţie lucidă nu o poate dizolva. Inteligenţa pare să-i spună că preşedintele a devenit balast pentru orice nouă tentativă politică, dar inima îl împiedică să tragă consecinţele necesare. Criticând preferinţa inexplicabilă a lui Traian Băsescu pentru Elena Udrea, liderul Noii Republici, spune: “Rămâne însă deprimant să vezi un preşedinte al republicii – un om autentic ca Traian Băsescu – investind întregul său capital politic într-o persoană artificială, fără substanţă etică sau intelectuală.”

Or, nehotărârea aceasta între admiraţie şi contestaţie îi este fatală. Ca biograf al lui Traian Băsescu poţi pune aceste întrebări nedumerite, plasate la jumătatea drumului dintre preţuire şi dezaprobare, dar ca politician este o greşeală. Un om politic are ca scop să-şi ajute concetăţenii să aleagă, nu să ezite, are ca misiune să decidă fără echivoc şi nu să plutească într-o paralizantă dilemă morală. De aici vine şi scăderea intelectuală inevitabilă a discursului politic, din aceste simplificări nemiloase pe care este obligat să le opereze. De aceea lumea este nedumerită să vadă intelectuali care tranşează brutal fără simţul nuanţelor şi politicieni care nu reuşesc să simplifice, rătăcindu-se în paranteze derutante.

Există o lipsă de scrupule a politicii care este inevitabilă şi care nu trebuie să fie confundată cu imoralitatea. Un intelectual, în schimb, se defineşte tocmai prin infinitele scrupule cu care disociază fără să ajungă vreodată până la capăt. Mai ales în epoca relativismelor, graba de a decide şi de a statua trece în ochii breslei intelectuale drept fundamentalism. Intelectualul se defineşte mai curând prin măiestria cu care întârzie în întrebare, în timp ce politicianul prin hotărârea cu care se precipită către răspuns.

De aici nu rezultă că un om politic nu ar trebui să fie un intelectual, ci doar faptul că intelectualul, ca să devină om politic, trebuie să aibă forţa morală de a decide în prealabil în propria conştiinţă şi abia apoi să comunice.

Am putea bănui de aici că Mihail Neamţu este nu doar cucerit de dialectica analizei intelectuale, dar şi că nu are forţa morală de a decide. Dacă preşedintele face un lucru atât de grav pe cât spune, atunci ar trebui scos de pe lista simpatiilor şi preferinţelor sale.

Consecinţele acestei nehotărâri sunt mai ample decât par la prima vedere, căci din această alegere iniţială derivă o mulţime de alte opţiuni şi întreaga stilistică politică a partidului. Şi nu în ultimul rând este vorba despre valori şi despre cadrul etic minimal în limitele căruia ar trebui să se desfăşoare întreaga viaţă politică.