Diaspora a cîștigat alegerile | România | DW | 29.11.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Ceremoniile realității

Diaspora a cîștigat alegerile

Împlicarea diasporei în lupta cu un PSD care, timp de 30 de ani, ne-a învrăjbit, sărăcit și umilit, deschide o pagină a patriotismului tăcut, mărturisit prin faptele românilor de acasă și ale celor din afara granițelor. 

Avem, începînd cu noaptea de 24 noiembrie 2019, o șansă uriașă, pe care cei 6,5 milioane de români care au votat pentru o Românie normală, dintre care 5,6 milioane de alegători din țară și peste 860.000 din diaspora ne-am acordat-o. Am fi putut fi mult mai mulți, dar absenții s-au dovedit a fi, ca de fiecare dată, adepții lui „ce-o fi o fi" sau apostolii sloganului adînc înrădăcinat în mentalitatea trîndavă a lui „toți politicienii sînt la fel". Treizeci de ani destinele ne-au fost amputate, pe de o parte de epidemia fesenistă, iar pe de altă parte de absenții pe care i-am pomenit, învîrtoșați de o falsă libertate, care de fapt nu este decît autosuficiență, un viciu al celor care se cred singuri pe lume, extrași de bunăvoie din comunitate.

Redau un fragment din discursul pe care președintele Iohannis l-a rostit, vizibil emoționat, imediat după aflarea rezultatului votului, care ilustrează cele spuse:

„Primesc această victorie cu bucurie, cu modestie și cu încredere în România. Vă promit că voi fi președintele tuturor românilor, și al celor care m-au votat, și al celor care nu m-au votat. Voi fi și președintele românilor care nu au votat deloc, cu speranța că data viitoare vor merge, totuși, la vot (…) În România normală trebuie să fie alegătorii liberali, vor trebui să fie alegătorii USR-PLUS, alegătorii PMP și UDMR, și, da, în România normală trebuie să fie și alegătorii PSD. Eu nu am o problemă cu alegătorii PSD, eu am o problemă cu PSD."

Înfrîngerea baronesei partidului-stat a determinat imediat punerea la colț a acesteia de către greii partidului, incluzîndu-i aici și pe baroneții din teritoriu, care îi cereau de mai mult timp capul. O măsură provizorie, pentru ca după numai două zile, la al treilea cîntat al cocoșilor din noaptea de 26 noiembrie, în Cex-ul reunit al PSD, numita Viorica Vasilica Dăncilă împreună cu toți acoliții ei să fie obligată să demisioneze. Conducerea interimară a partidului, care, după cum au declamat o serie de fruntași pesediști, urmează să fie restructurat din temelii, va fi asigurată de actualul președinte al Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu, împreună cu o nouă echipă, pînă la congresul programat să aibă loc în februarie anul viitor.

Nomenclatura pesedistă și-a pierdut busola

PSD nu a avut niciodată o garnitură de intelectuali care să-l susțină. Iliescu va pleca dintre noi cu acest regret. Asta s-a văzut la toate ciclurile electorale din 1990 încoace, inclusiv, sau mai ales acum, cînd Iohannis a cîștigat un al doilea mandat de președinte sprijinit în mare măsură de intelectuali, de tinerii educați și de electoratul matur, care, la vîrsta majoratului, trecuse prin revoltele din decembrie '89 și prin numărătoarea morților, mulți fiind la fel de tineri ca și ei. Același electorat care trecuse prin mineriade, prin postura de cobai ai tranziției spre nicăieri. În schimb Dăncilă, prizonieră a mediocrității funciare și a unei conștiențe decalibrate, ne-a fost livrată în campania electorală prin numeroase imagini în care enoriașii se înghesuiau să-i pupe mîna. Iată preoteasa pe care Dragnea ne-a pus-o în brațe și care în doi ani de zile ne-a adus pe marginea prăpastiei. Ceea ce nu putuse duce la bun sfîrșit întemnițatul a desăvîrșit pupila acestuia. Economia, atîta cîtă era, a fost pusă pe butuci, instituțiile au fost făcute praf și pulbere prin promovarea incompetenței și a nepotismului, birocrația a întins la maximum limitele răbdării cetățenilor, Justiția, deși apărată punctual și permanent atît de vocea străzii, cît și de președinte și de opoziție, a fost timorată și parțial scoasă din joc prin legi și ordonanțe care să-i protejeze pe politicienii corupți, în special pe cei din PSD, dar nu numai. În fine, minciuna a atins cote mult mai înalte chiar și decît ceea ce ne amintim a fi fost specialitatea lui Victor Ponta.

Înfrîngerea Vioricăi Dăncilă a venit din toate părțile, ca un escadron de buldozere. Pesediștii de la vîrful partidului i-au cerut capul, de data aceasta răspicat, și nu ca după alegerile europarlamentare. Se pare că nu sosise ceasul coagulării grupului care să preia partidul. Marțea neagră s-a întors împotriva celor care au votat ca hoții, noaptea, ordonanțele de îngenunchere a Justiției. Nu doar convingerea sau speranța în actualul președinte au învins-o pe Dăncilă, ci și absenteismul unei părți importante a electoratului pesedist tradițional. Primarii, trași pe sfoară prin promisiuni fantasmagorice, nu au mai tras la jug, mai ales cei din mediul rural, pentru mobilizarea votanților, iar baronii locali nu au făcut decît să aștepte, detașați, anunțarea dezastrului. Faptul că mediul urban a avut cu un milion de voturi mai mult decît mediul rural confirmă cele spuse mai sus.

Dăncilă, ca și Dragnea, a continuat tradiția FSN, a PSD-ului de azi, de a conduce un partid al dosarelor de cadre. Amîndoi au avut mereu cel puțin cîte un înlocuitor de pe banca de rezerve pentru cei care au îndrăznit să miște în front. Dacă funcția creează organul, în ograda PSD a fost mereu invers: organul, demnitarul pesedist, a desfigurat mereu funcția publică la pachet cu instituția, explicit, și-a subordonat-o conform ordinelor primite de la cercul restrîns din jurul doamnei de mucava.

De-acum Dăncilă Viorica Vasilica e istorie, o pagină din arhiva politicienilor care au fracturat destinele unei generații abia ieșite din comunism.

Pe urmele unei comunități transfrontaliere

Am rezumat istoria recentă a PSD sub mandatul baronesei Dăncilă Viorica Vasilica pentru a înțelege determinarea cu care au votat pentru o Românie normală românii din țară și cei din afara granițelor. Și unii și alții au de-acum în față perspectiva de a colabora cu președintele pe care l-au ales și, poate și mai important, cu guvernul Orban, pe care practic ei l-au desemnat la alegerile europarlamentare. Și unii și alții cer de-acum să fie tratați ca oameni, și nu doar ca niște buletine de vot.

Aproape neluați în seamă, începînd cu 1990 și chiar și după aderarea României în 2007 la Uniunea Europeană, românii plecați din țară s-au dovedit a fi pentru prima dată o mare comunitate transfrontalieră la cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 2014. Revolta românilor din diaspora față de modul în care guvernul Ponta le-a îngrădit atunci dreptul la vot s-a propagat în țară ca bulgărele de zăpadă, prin mobilizarea a două milioane de români din rîndul absenților de la primul tur, ceea ce a dus la victoria detașată a lui Klaus Iohannis în fața lui Victor Ponta. Președintele a primit atunci un cec în alb din partea diasporei. Ce ar fi putut face în cei cinci ani de mandat pentru românii plecați după '90 și chiar pentru cei împămînteniți în Europa occidentală încă din timpul comunismului? Spre exemplu, să fi urmat mai motivat fișa postului consilierului de stat Sandra Pralong, care conduce Departamentul pentru Relația cu Românii din Afara Granițelor. Citim că această structură din cadrul administrației prezidențiale „asigură relaţia Preşedintelui României cu românii de peste hotare şi comunităţile din cadrul cărora aceştia fac parte." Trebuie să recunoaștem că președintele a fost pasăre rară pentru comunitățile de români din Occident. Din această cauză, sau și din această cauză, Klaus Iohannis a fost foarte puțin prezent în presa internațională. Pe de altă parte, nu atît întîlnirile cu comunități de români din afară ar fi așteptat diaspora, ci inițiative ale administrației prezidențiale pe plan intern, ca infrastructură națională pentru speranța unor români din afară că la un moment dat s-ar putea întoarce la casele lor. Nu ne rămîne decît să sperăm ca în noul său mandat Klaus Iohannis să fie preocupat la modul imperativ, pragmatic, de diaspora. Vom vedea, „pas cu pas", dacă președintele a meritat cecul în alb care l-a retrimis în scaunul de la Palatul Cotroceni.

Cu cîteva luni înaintea alegerilor din noiembrie, fostul ministru al Românilor de Pretutindeni din guvernul Dăncilă, Natalia Intotero, a prezentat o statistică a românilor care trăiesc și muncesc în străinătate, precizînd că face publice datele respective cu scopul de a informa opinia publică despre cum este pregătită desfășurarea normală a votării președintelui în diaspora.

Cele mai recente date arată că aproximativ 9,7 milioane de români se află în străinătate. Aici se regăsesc cetățeni românii fugiți în Occident în timpul comunismului, unii dintre cei plecați în țări capitaliste cu ansambluri folclorice, coruri,  formații de dansuri populare (cum să nu ne amintim de „Călușarii"), cu echipe sportive, care nu s-au mai întors în țară, cei care în aceeași perioadă a terorii ceaușiste au trebuit să-și plătească cu sume de bani pașaportul pentru Europa, precum și cele patru milioane de conaționali evadați dintr-o Românie tot mai greu respirabilă după decembrie '89.

Frica, o cauză a emigrației                    

Primul val de evadări din România postdecembristă în Occident s-a produs după înăbușirea în sînge a manifestației maraton din Piața Universității de către minerii din Valea Jiului și securiștii infiltrați printre ei, care le coordonau atrocitățile împotriva populației nefeseniste a Bucureștiului. Cu o zi înaintea venirii minerilor, grupuri masive de la IMGB scandaseră în piața Golaniadei lozincile care au fost reproduse și în presa occidentală: „Noi muncim, nu gîndim" și „Moarte intelectualilor!". După cîteva luni de la căderea comunismului, în țară s-a instalat din nou frica. Mulți români s-au hotărît chiar în mijlocul acelor violențe greu de imaginat să plece din țară, sperînd că vor putea să se așeze într-un spațiu occidental unde să-și găsească de muncă. Unii au lucrat la început „la negru", dar mulți au fost nevoiți să se întoarcă în țară. Pe unii i-a chemat dorul de acasă, iar alții nu au avut curajul unor mulți ani de provizorat occidental.

Cîștigarea succesivă a puterii de către FSN, ulterior PDSR, reactivarea Securității lui Ceaușescu, izolarea României de Occident prin gonirea investitorilor străini pentru ca foștii securiști și activiști să prospere prin devalizarea economiei, corupția cu bilet de voie de la stăpînii politici, Justiția ținută sub bocancul puterii, toate acestea au dus la noi valuri de emigrări.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană și cîștigarea dreptului de muncă în orice țară din UE, românii au plecat „afară" în valuri tot mai mari. La început li s-a spus „căpșunari", pentru că foarte mulți și-au găsit într-adevăr de muncă doar pe plantațiile fermierilor din statele UE, cu precădere din Spania și Italia. Cu timpul, denumirea aproape a dispărut din limbajul presei, al politicienilor, al românilor în general, semn că cei plecați în țările europene nu mai munceau doar pe plantații, ci își făceau chiar meseriile lor.

Mai ales în ultimele două mandate de guvernare pesedistă, adică din 2012 încoace, din România au plecat medici, constructori, șoferi, bucătari și ospătari, menajere, frizeri, mecanici, profesori, economiști, tineri care au lucrat în țară, chiar pe salarii decente, la multinaționale, specialiști în IT, în general oameni de toate profesiile. Desigur, mai puțin politicienii și preoții. Se apreciază că din 1990 pînă azi, patru milioane de români au plecat la muncă în țările occidentale.

Comunitatea transnațională a românilor a cîștigat alegerile prezidențiale. Împlicarea diasporei în lupta cu un PSD care, timp de treizeci de ani, ne-a învrăjbit, sărăcit și umilit, deschide o pagină a patriotismului tăcut, mărturisit doar prin fapte, deopotrivă ale românilor de acasă și ale celor din afara granițelor.