Dezinteresul actorilor decizionali pentru educaţie

Implicarea părinţilor în educaţia copiilor este, în multe cazuri, absentă. Copiii nu mai trăiesc cu cheia de gît, ca în regimul comunist, ci cu internetul, cu telefoanele mobile, cu televizorul deschis zi şi noapte. Cei mai mari, ajunşi la vîrsta adolescenţei, îşi pierd nopţile prin cluburi, sînt consumatori de alcool şi de droguri. Nu e o regulă, desigur, dar pe zi ce trece numărul lor creşte, direct proporţional cu dezinteresul pentru şcoală, cu conflictul între generaţii. Sînt elevi la vîrsta liceului, şi nu puţini, care au absolvit doar ciclul primar. Ce se va întîmpla cu ei, cum se vor integra pe piaţa muncii? Nimeni nu are un răspuns şi nimeni nu îşi asumă eşecul acestor adolescenţi, nici părinţii, nici profesorii, nici Ministerul Educaţiei, nici politicienii.

Un studiu realizat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi publicat recent, avînd ca focus-grup elevii de clasa a şaptea, arată că doar 7% dintre ei îşi admiră profesorii. La rîndul lor, profesorii îi caracterizează pe elevi egoişti şi superficiali, dar şi inteligenţi şi pragmatici. Mulţi dintre elevi sînt preocupaţi doar de avantajele materiale, nu au şi nu cred în valori şi modele, nu îi respectă pe adulţi, nu au idealuri de viaţă.

Acelaşi studiu publică şi cîteva păreri ale elevilor în raport cu părinţii şi şcoala:

"Facem chestii pe care părinţii sau profesorii nu le puteau face cînd erau de vîrsta noastră. Avem acces peste tot prin internet, putem comunica şi afla orice vrem."

"Sîntem stresaţi, părinţii ne presează să luăm note mari, altceva nu-i preocupă."

Este evident că învăţămîntul românesc nu e atractiv, învăţătorii şi profesorii sînt conformişti, mulţi dintre ei blazaţi, nu vor să iasă din biblia programei şcolare. Şi asta din lipsă de curaj, din lipsă de inventivitate, din teama de a se justifica în faţa directorului sau a inspectorului şcolar. Elevul este supus unui sistem piramidal, unde nu i se permite să fie inventiv, să îşi exprime creativitatea şi să afle răspunsuri la întrebări care nu sînt cuprinse în programa şcolară.

Despre învăţămîntul românesc, pe care l-am numit "fără suflet", am mai scris. Este guvernat de un sistem învechit, unde nu s-au căutat soluţii de lărgire a orizontului de aşteptare pentru tineri, în care memorarea de informaţie de către tineri, în unele cazuri absolut nefolositoare, nu este completată de dimensiunea formativă, de încurajarea elevului să iasă din litera manualului pentru a-şi lămuri probleme care-l preocupă, pentru a ajunge singur la răspunsuri ghidaţi de deschiderea profesorului pentru răspunsuri necuprinse în litera manualului.

De 25 de ani, subfinanţarea învăţămîntului este o regulă. Sîntem printre ultimele ţări în care învăţămîntul primeşte doar aprox. 3% de la buget, legile în vigoare stipulînd 6%. La rectificarea bugetară de la sfîrşitul lui iulie anul acesta, Ministerul Educaţiei a primit o suplimentare de 40 de milioane de lei, sumă destinată în principal Institutului de Cercetare "Cantacuzino". Suma este derizorie în raport cu nevoile sistemului de educaţie. În schimb se găsesc fonduri publice pentru construirea de biserici, culminînd cu Catedrala Mîntuirii Neamului, pentru susţinerea financiară a construirii la Bucureşti a celei mai mari moschei din Europa.

Se pare că politicienii noştri consideră susţinerea învăţămîntului doar o cheltuială, şi nu o investiţie în generaţia de azi, pentru a asigura performanţe şi o schimbare de mentalitate a zilei de mîine. Mai mult, aceloraşi politicieni se pare că le e convenabil ca generaţia de azi să fie captivă unui soi de analfabetizare, fără a le oferi tinerilor nici o perspectivă, nici un ideal realizabil de viaţă.

Este şi cazul a mii de absolvenţi de studii superioare care nu îşi găsesc un loc de muncă în domeniile în care s-au pregătit. Acceptă să lucreze în multinaţionale, pe posturi total străine de pregătirea lor profesională.

Această restanţă a guvernelor de pînă acum ar trebui să preocupe mult mai mult societatea românească. Dar se pare că pentru noi nu este o prioritate.