Despre imposibilitatea reformei | România | DW | 24.04.2008
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Despre imposibilitatea reformei

Străzile pustii, barajele de poliţie şi elicopterele militare induceau o stare de excepţie. Poate de aceea, în dialogul nostru, perfect anodin în premisele sale, şi-a făcut loc încet o formă neobişnuită de sinceritate.

default

(Dialogul care urmează este imaginar, dar, cu toate acestea cît se poate de real)

Faptul de a ne găsi faţă în faţă izolaţi prin cordoanele de jandarmi de restul lumii, suspenda în bună măsură convenţiile, pretinzînd totodată, o gravitate sporită.

Bărbatul din faţa mea, persoană cu o anumită poziţie în administraţia statului, mi-a descris succint felul cum îşi vede misiunea, după care mi-a solicitat, într-o manieră discretă şi aluzivă, colaborarea. Presupoziţia, acestui dialog era, fireşte, aceea că, în ciuda diferenţelor de perspectivă, am fi putut găsi scopuri comune. Eram în linii mari de acord. Îmi spune totuşi că insist prea mult asupra unor subiect fără nici o importanţă reală.
-Adică?

-Agenţia de integritate.

Într-adevăr puţină lume îi mai dădea importanţă. Parlamentul era ostil din principiu, presa de dezinteresase şi ea de tristul deznodămînt[i]. Aflasem de altfel, recent, că „nu mai era un subiect”. Mi-o servise de sus, o ziaristă pe care o crezusem inteligentă. Dorea să spună, pesemne, că presa slujeşte publicul şi, prin urmare, decizia aparţine nu ziaristului, ci unei instanţe colective sau, mai exact, divinităţii adorate, societăţii înseşi.

Este ciudat să vezi cum oamenii aceştia, care îşi afirmă cu aroganţă emanciparea de orice autoritate tradiţională, se înghesuie fericiţi să slujească unei tiranii capricioase[ii].

Dacă nu ştiţi: în presă, gradele profesionale se dobîndesc după promptitudinea cu care surprinzi tresăririle cele mai uşoare ale monstrului fără chip. De-a lungul timpului, am văzut destule inteligenţe năruindu-se în tentativa, disperată, de a-i face acestuia pe plac. Chiar dacă nu am trăit umilinţa şi exaltarea asociate inevitabil acestei religii moderne intuiesc, totuşi, că cel intrat în rîndul oficianţilor nu mai găseşte uşor o scăpare.

Oficialul din faţa mea continua să mă privească întrebător, neştiind dacă are de a face cu cineva care pur şi simplu nu “înţelege”, sau poate cu cineva care îşi ascunde intenţiile. Faptul că rămîneam neclintit în poziţia mea era, în orice caz, derutant. Amîndoi evitasem, cu grijă, să spunem ceva decisiv despre Monica Macovei. Ne păstram spaţii de libertate şi mai aveam timp să dirijăm discuţia în orice direcţie.

Interlocutorul meu se lansă, imprevizibil, într-o digresiune despre tipologia persoanelor din fruntea statului.

-Există o diferenţă între “avocaţi” şi “procurori”, îmi spune el. “Procurorul” are ceva din gena comunistă, e deprins să dicteze şi să condamne, “avocatul” dimpotrivă este prin excelenţă omul democratic. Decupajul lui era vădit tendenţios, dar l-am acceptat de dragul discuţiei şi, în orice caz, picase pe o temă familiară. Eu concedasem “avocatului” meritul de a se plasa spontan de partea libertăţilor, dar îl găseam prea înclinat să relativizeze normele şi etica înseşi. Nici “avocatul” şi nici “procurorul”, scoşi din sfera limitată a procedurilor judiciare, nu sînt cu adevărat acceptabili. Dar, odată pusă problema în aceşti termeni, hotărîsem de mult că, în ambianţa de liberalizare masivă în care trăim, “avocatul” plasat în fruntea statului e mult mai riscant.

“Avocatul” este în esenţă acela pentru care nu mai există bine şi rău, ci doar situaţii juridic descriptibile. Pentru el afirmaţiile prea ferme sînt dubioase şi problematice. În fine, el nu duce niciodată raţionamentul pînă la capăt, întrucît e prevenit că se va înfunda într-o aporie. “Procurorul” este în schimb o tipologie mai puţin clară, convingerile sale avînd surse prea diverse ca să poată cuprinde o categorie omogenă. În faţa mea se găsea însă, indiscutabil, un “avocat”, unul pentru care înflăcărarea etică era ceva stînjenitor. Obişnuit să pledeze toate cauzele, el adoptase definitiv o înfăţişare neutră şi obiectivă. Nimic nu-l scandaliza prea tare şi nimic nu îi solicita mari adeziuni. De aceea nici nu intra vreodată în conflict cu cineva. Mi-a spus-o chiar el, convins că îl avantajează.

Digresiunea nu era gratuită. El urmărea, esopic, să discrediteze figura “procurorului”, a omului exigent, a omului care discriminează, conform cu valorile sale şi în definitiv să delegitimeze o preocupare etică explicită. În plus, căuta puncte de solidaritate în veştejirea moralismului aseptic practicat de “societatea civilă”. Totuşi lipsit de spontaneitate şi educat să nu supere pe nimeni, “avocatul” nu găsea imaginile vii, expresia suculentă a derbedeilor simpatici. Vorbea fără viaţă despre duşmanul vieţii. Nu i-am ieşit în întimpinare şi lipsa mea de cooperarea ne-a dus din nou în impas.

-Dar nici măcar Comisia Europeană nu mai susţine tonul acesta intransigent!.

-E adevărat, admit eu, fără să ies din ambiguitate.

-Au apucat să treacă Agenţia de integritate pe lista de reforme şi acum nu mai pot da înapoi, dar sînt nedumeriţi de patosul pe care unii, aici în România, îl mai pun încă în această dezbatere. Iscodea mereu motivaţiile încă insuficient lămurite ale fermităţii mele.

În sinea lui “avocatul” era mulţumit de revelaţia avută. Găsise la Bruxelles o complicitate în relativism şi un cult al formelor şi procedurilor, care îşi avea corespondent în propria sa experienţă. Odată, cineva, căruia îi imputasem o greşeală, îmi lămurise de ce perseverează, dezvăluindu-mi că aflase, într-o carte despre arta conducerii, că liderul nu trebuie niciodată să se răzgîndească dacă doreşte să-şi conserve autoritatea intactă. Candoarea cu care îmi furniza secretul, chiar mie, cel vizat de greşeala în care se adîncea, ca şi echivocul sincerităţii sale au fost memorabile. Comisia Europeană pare, într-adevăr, să facă şi ea jocul acesta al sincerităţii nesincere. Iar, în ţară cei deja preveniţi adoptă un aer ironic şi superior, făcînd comentarii sibilinice despre echilibrul dintre constrîngere şi libertate.

Aşadar mi se comunica, ca pe un fapt obiectiv, că participăm la o farsă, la un joc. Şi mai eram pe această cale înştiinţat că dacă trişorul este privit de obicei cu maximă indulgenţă, cel care strică jocul nu este niciodată iertat. Iar el era pregătit să continuie jocul. Îmi solicita prin urmare să colaborez şi să admit că greşisem cel puţin în două rînduri. Greşisem clamînd, interesat, că la Bruxelles ar exista vreo preocupare etică, minţisem, iarăşi, răspîndind ştirea că în ţară ar mai exista adepţi ai unei politici de intransigenţă. În consecinţă, dacă tot rămăsesem fără puncte de sprijin, îmi recomandă, zîmbind, realismul.

-Dacă nici UE nu crede, dacă nimeni de aici nu mai crede, atunci de ce mai insişti?

Era acum limpede că “nu înţelegeam”. Discuţia fusese pierdere de vreme. Omul din faţa lui suferea, pesemne, de o formă de afazie. Un afazic e tulburător pentru că nu poate rosti un enunţ fals în litera lui, un enunţ arbitrar, inteligent aşa zicînd. Un afazic se cramponează de adevărul imediat. S-ar părea, la prima vedere, că afazicul e un virtuos. Or eu, la rîndu-mi, pretinsesem, obstinat, să mi se ofere motivarea enunţului şi nu admiteam, la urma urmelor, arbitrariul semnului lingvistic. Se vedea aşadar că de la virtute la prostie era doar un pas.

Fusesem abandonat ca interlocutor, dar puteam măcar, de aici înainte, să reflectez în mod liber. O propunere etică care tulbura deprinderile şi aspiraţiile comune a fost ignorată nu doar de mediul politic, dar şi de presa sensibilă la reacţia publicului larg. Ea funcţionase atît timp cît apărea ca ipoteză metafizică şi ca principiu exterior. Dar după integrare, acest principiu îşi redefinea subit statutul, fiind, în consecinţă, supus unei duble revizuiri. În ţară el decădea din prestigiul iniţial şi era testat, sistematic, printr-o secretă plebiscitare. La Bruxelles, în schimb, el surprindea prin caracterul său de o exigenţă neobişnuită şi greu de asumat ca normă internă. În esenţă, estici şi vestici descopereau că au presupoziţii şi aşteptări comune, care nu se potriveau deloc cu sobrietatea acelei idei. În sfîrşit, istoria aceasta încheiată a legilor româneşti anticorupţie arată destul de limpede că o comunitate democratică, guvernată de o gîndire seculară, nu poate inventa un principiu constrîngător şi că un nou principiu formator nu ar putea fi impus decît din afară sau inspirat, poate, de o stare de urgenţă.

[i] Decizia Curţii Constituţionale din 16 aprilie a anulat sancţiunile principale pe care le conţinea legislaţia anticorupţie, inclusiv legea Agenţiei de integritate.

[ii] Insistenţa cu care Andrei Plesu şi Gabriel Liiceanu au căutat, la un moment dat, să combată religia ratingului m-a făcut să iau în calcul posibilitatea de a mă fi înşelat atunci cînd am denunţat cultul publicului anonim. Poate că e vorba, într-adevăr, doar de prostia şi suficienţa oficianţilor. Înclin totuşi să cred că oficianţii înşişi sînt selectaţi după capacitatea lor de adoraţie.

  • Data 24.04.2008
  • Autoare/Autor Horaţiu Pepine
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink https://p.dw.com/p/Do59
  • Data 24.04.2008
  • Autoare/Autor Horaţiu Pepine
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink https://p.dw.com/p/Do59