Despre condiţiile emancipării politice

Declaraţiile lui Frunda György, politician inteligent, aflat astăzi în echipa premierului Victor Ponta, atinge indirect o problemă de maximă importanţă. El a reproşat americanilor, în contextul avertismentelor formulate de ambasada SUA, că se plasează pe poziţii de autoritate, că arogă o superioritate care dăunează unor bune raporturi politice şi că, la o privire atentă, nu sunt nici ei fără reproş: “Ce ar fi dacă am merge noi în SUA să verificăm situaţia condamnărilor la moarte, care contravine tuturor convenţiilor internaţionale, sau să verificăm decizia Parlamentului din Colorado, de la 1 ianuarie, de a admite marijuana !”. (Ziare.com)

În primul rând să observăm că cele două situaţii - condamnarea la moarte şi liberalizarea drogurilor - nu pot fi invocate împreună, căci dreapta conservatoare, care ţine la pedeapsa capitală, condamnă drogurile şi, invers, liberalii cer şi ei desfiinţarea pedepsei cu moartea. Dar, în ciuda neadecvării sale, Frunda György are dreptate să spună că nimeni nu se află mai presus de critică. Îi poţi critica pe americani, desigur, numai să-ţi dea mâna!

Iar “a-ţi da mâna” înseamnă în context românesc că este nevoie, în prealabil, să ai autoritatea morală necesară. Şi cei puternici caută să dea acţiunii lor aparenţa moralei, dar atunci când eşti slab şi vulnerabil în atâtea chipuri e obligatoriu să deţii o platformă morală autentică şi impunătoare. Cu alte cuvinte şi echipa premierului Ponta ar putea pretinde o inspecţie în Statele Unite, dacă ar putea convinge lumea că poartă cu sine valori morale convingătoare. La limită şi contestarea legii ar putea fi argumentată, dar pentru asta ar fi cu adevărat nevoie de o cauză universală care să provoace emoţie şi să aprindă imaginaţia.

Replica revoltată a lui Frunda György atinge însă un punct nevralgic, trecut cel mai adesea sub tăcere. În România, majoritatea covârşitoare a problemelor şi disputelor au fost rezolvate prin recurs la autoritate. Au lipsit de cele mai multe ori acele foruri interne capabile să emite criteriile judecăţii morale şi politice, ceea ce astăzi, după ce România a devenit membră UE şi NATO, se vădeşte a fi o carenţă dramatică.

Lăsată singură, adică în voia propriilor mecanisme politice, România intră în derivă. Mai grav este că nici astăzi nu se discută altfel decât prin recurs la autoritate. Şi astăzi, o dispută moral-politică se rezolvă prin “intervenţia americană” şi, în general, a ambasadelor occidentale, dar nu numai pentru că acestea ar fi gata să intervină, ci pentru că ele sunt plasate de presă şi de alte instanţe pe poziţii de arbitri supraveghetori. Faptul că ambasada SUA a spus ceva trece drept argument de sine stătător. Se explică astfel, din punct de vedere psihologic, că, de la o vreme încoace, au apărut tot felul de contrareacţii, aşa cum sunt recentele puseuri suveraniste din zona majorităţii politice.

Oficialii români doresc o egalitate de statut. E în regulă, dar să subliniem o dată în plus că emanciparea politicii româneşti nu se poate produce mai înainte ca ea să se întemeieze pe o reflecţie politico-morală autonomă, cu alte cuvinte pe una capabilă să furnizeze ea însăşi criteriile de bază ale vieţii publice.