Despre arhitectura durerii | România | DW | 31.01.2008
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre arhitectura durerii

„Cît trebuie să te doară ca să spui că te doare”, spune un vers contemporan. Între simplitatea acestor cuvinte şi ceea ce se întîmplă în viaţa noastră cotidiană este o prăpastie de netrecut.

default

Durerea şi suferinţa, autentice sau nu, se etalează de obicei în România cu o anume voluptate, ba chiar cu frenezie, ca şi cum suferinţele noastre e obligatoriu nu doar să fie cunoscute, ci să devină o povară comună, să îi încarce şi pe ceilalţi. Durerea şi suferinţa sînt comunicate imediat la televizor şi în presa scrisă, iar ziariştii aleargă tocmai după astfel de subiecte. Pe care le dezvoltă şi le romanţează astfel ca ele să fie cît mai şocante şi lacrimogene.

Nu mă refer aici la dramele reale care se întîmplă unor familii, unor persoane, şi care unele dintre ele chiar merită mediatizate. Mă refer la acele necazuri şi suferinţe cotidiene, care se întîmplă cu sutele de mii, cu milioanele, care ni se întîmplă practic fiecăruia. Şi mă întreb de ce nu avem oare capacitatea de a trăi suferinţa şi durerea în decenţă, fără să le dăm publicităţii, fără să le risipim în felul acesta. Altfel spus, abandonîndu-le, plasîndu-le cumva în contul celorlalţi, ca şi cum şi ei ar trebui să fie răspunzători de ce ni se întîmplă nouă.

Este aici un fel de a ne construi durerea, plecînd desigur de la o anume suferinţă, de a fi propriii arhitecţi ai ei, pentru a o putea promova public, pentru a o putea vinde public. Nu e vorba aici de a împărtăşi celuilalt ceea ce ne doare, ci de instinctul de a-l încărca pe celălalt cu problemele noastre. De neputinţa de a trăi în intimitate durerea pînă la capăt, pînă cînd ea se consumă şi atunci chiar poate fi spusă, poate fi povestită, fără a-l mai implica pe celălalt.

Explicit, eu cred că e vorba de o lipsă de asumare, aşa cum nu ne-am asumat nici greşelile trecutului, cum nu ne asumăm nici greşelile prezente. Ceea ce duce, mai departe, la o aneantizare a persoanei, la o anonimizare a individului, la o amînare sine die a căutării şi acceptării propriei identităţi.

  • Data 31.01.2008
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink https://p.dw.com/p/D0NC
  • Data 31.01.2008
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink https://p.dw.com/p/D0NC