"Demonizăm persoanele în corpuri grase"

DW: Rețelele sociale, reclamele, filmele promovează modelul femeii perfecte, care întrupează nu doar tinerețea fără bătrânețe, ci și corpul zvelt, bine lucrat la sală și, eventual, menținut prin diete stricte. De ce astfel de modele au efecte nocive asupra adolescentelor și nu numai?

Alexandra Dârlău: Pe lângă tulburările alimentare, care adesea rezultă în alte probleme de sănătate asociate pe termen lung, și efectele asupra sănătății mintale derivate din corelarea stimei de sine cu aderarea la standardele stricte de frumusețe impuse de societate, adolescentele și tinerele femei au de suferit și datorită energiei fizice și mentale și a timpului consumate în munca de a se conforma acestor standarde. Studiile arată că în urmărirea conformității la aceste standarde, femeile, ca segment demografic, plătesc prin activism politic pentru egalitatea de gen redus, asertivitate în interacțiunile cu sexul opus redusă, și chiar și rezultatele școlare în științele reale scăzute. Desigur, responsabilitatea noastră ca societate este de a ne debarasa de aceste standarde și de a tinde către acceptare și incluziune, nu de a judeca femeile pentru că nu au resurse infinite de alocat pe planurile menționate anterior.

În ultima jumătate de secol, designerii de modă au preferat femeile slabe, adesea subnutrite, cumva din rațiuni comerciale: hainele par să cadă mai bine pe corpurile filiforme. Unele companii încearcă în ultima vreme – mai puțin în România – să schimbe această paradigmă. Credeți că aceste încercări vor schimba dorința fetelor de a fi slabe cu orice preț?

Inițiativa acestor companii reprezintă un pas înainte extrem de important în direcția corectă, atâta timp cât corpurile diverse pe care le vedem din ce în ce mai mult în media devin parte din normal, mai exact de reflectare a corpurilor diverse din viața reală, și nu o strategie de a tokeniza, sau obține capital de imagine pe urma percepției de a fi inclusive fără a implementa acest principiu la toate nivelurile de activitate ale companiilor. Diversitatea corpurilor și identităților noastre e o realitate, nu o estetică sau un trend în urma căruia industriilor de modă, beauty, și nu numai să capitalizeze. Mai mult de atât, cred că aceste industrii trebuie să demonstreze un angajament de termen lung că incluziunea și reprezentativitatea sunt principii de neîncălcat și nu doar un alt trend, iar asta va avea un efect și asupra încrederii fetelor și femeilor că își pot îmbrățișa sinele lor autentic.

Cât de importantă rămâne imaginea femeii în societate și chiar în ascensiunea ei profesională? Femeile slabe și bine îmbrăcate au adesea o traiectorie mai ușoară, după cum arată unele studii de caz. Poate fi schimbată această paradigmă?

Cred că poate fi schimbată prin conștientizarea și asumarea injustiției acestor prejudecăți, prin deconstrucția lor și a rădăcinii patriarhale și capitaliste din care își au originea. Sociologii ne avertizează că presiunea socială ridicată de a respecta standardele de frumusețe impuse cu precădere femeilor transformă munca lor în acest sens în ceva coercitiv, o obligație care trebuie îndeplinită, sau riscă să fie catalogate ca necivilizate, nedisciplinate, imorale. De altfel, în România avem și o cultură grasofobă extrem de opresivă și focusată pe femei, fără să chestionăm cât de realist este standardul din media pentru contextul genetic, medical, social al individului. Prea puțin din ce asimilăm și trecem prin propriul filtru critic. Ca societate, demonizăm persoanele în corpuri grase și le negam umanitatea intrinsecă. Iar în mediul profesional nu avem încă o cultură suficient de puternică a răspunderii individuale și instituționale pentru atfel de atitudini.

Acum un secol, Coco Chanel a lansat moda androgină și a creat primul costum de damă cu pantaloni, eliberând femeile de straturile incomode ale perioadei victoriene. Croielile ei fluide imaginate pentru a sugera egalitatea și puterea feminină au deschis în același timp calea către modelul femeii suple: liberă de corset, dar în același timp constrânsă de noile dimensiuni. Androginitatea, dacă se poate spune astfel, a revenit în actualitate, iar moda supralicitează ideea că genul este un construct social, designerii mizează însă și de data aceasta pe siluetă și există companii care produc haine doar pentru femeile care poartă mărimea „S”. Ce este bine și ce este greșit în această abordare?

Cum ai punctat foarte bine, problema constă în faptul că ceva ce ar trebui să reprezinte o schimbare de paradigmă în societate și o eliberare din standarde stricte e instrumentat din nou pentru disciplinarea femeilor. Cred că indiferent dacă trendurile momentului dictează o aplecare către tehnic/funcțional/confortabil sau teatral/arhitectural/flamboyant, ori altele, scopul modei ar trebui să fie de a ne oferi posibilitatea de a ne exprima în mod creativ prin haine, indiferent de mărimile sau preferințele noastre, nu de a ne obliga să ne reducem la cea mai mică versiune a noastră posibilă pentru a purta "bine" ceva.

Hainele au fost mereu croite și pentru a scoate în evidență calitățile celor care le poartă. Ar trebui schimbată această perspectivă?

Cred că putem îmbunătăți distincția dintre cum judecăm o persoană versus aprecierea pentru hainele sale, și să respectăm întotdeauna persoana care le poartă, indiferent de propriile afinități. Unele dintre noi vedem hainele ca pe un mediu artistic, altele ca pe o expresie a modestiei (din rațiuni religioase sau nu), a puterii pe care vrem să o transmitem în mediul profesional, a simțului umorului sau sexualității pe care vrem să o exprimăm, sau pur și simplu ceva cu funcție strict utilitară. Însă cu siguranță toate dorim să fim tratate cu același respect și să avem libertatea de a alege cum ne îmbrăcăm fără a trebui să calculăm diferitele tipuri de reacții negative pe care să le evităm.

Care ar fi legătura între influenceri și stima de sine a tinerelor care privesc imagini pe diferite rețele în care influencerii își arată corpurile și fețele transformate cu ajutorul photoshop-ului? 

Clar, conținutul propagat pe social media în general, unde limita la care sunt editate fețele și corpurile frizează distopia, reprezintă o cauză majoră a stimei de sine scăzute și a unei scrutinități de sine dusă la nivel de instrument de control și pedeapsă. Cu toate acestea, deși influencerii poartă o responsabilitate foarte importantă de a transmite o imagine de sine mai realistă și de a fi mai transparenți cu nivelul de efort și resurse folosite în menținerea imaginii pe care o promovează, ne confruntăm și cu o problemă distinctă a felului în care aplicațiile de social media și editare își dezvoltă filtrele foto și video pentru a ne face mai slabi, mai albi, mai tineri, și mai uniformi chiar și când acel filtru nu e menit pentru asta, contribuind astfel la senzația de dismorfie corporală și inadecvare pe care o avem când ne privim în oglindă.

Multe femei din lumea modeling-ului și-au povestit traumele prin care au fost obligate să treacă pentru a-și menține greutatea. Una dintre ele spunea că agenția care a recrutat-o a obligat-o prin contract să-și reducă dimensiunea taliei cu 3 centimetri, ceea ce în final a însemnat să dea jos aproape 10 kilograme, mâncând câte trei mere pe zi. Efectul de eating disorder a fost devastator pentru ea. De ce credeți că în România se vorbește atât de puțin despre consecințele obsesiei de a slăbi?

Pentru că în România încă nu ne asumăm suficient, nici ca societate, nici la nivel de comunitate medicală, sau mai bine zis, de dieticieni, că ideea de a slăbi, ca scop în sine, și mai ales prin mijloace nesustenabile, ar trebui respinsă. Greutatea unei persoane și gestiunea acesteia ar trebui să fie un subiect asupra căruia să se pronunțe strict acea persoană și specialistul sau medicul său în nutriție. Realist vorbind, suntem departe de acel punct, avem o cultură obsedată de diete și care pune prea puțin focusul pe un stil de viața sănătos. În România sportul încă nu este privit de autorități ca o investiție importantă în educația copiilor, nu este suficient de diversificat și accesibil pentru majoritatea oamenilor, iar aici ar fi, cred eu, o etapă importantă în fundamentarea unei relații sănătoase cu corpul.

Cât timp credeți că Barbie va mai modela imaginarul fetițelor?

În copilărie, la începutul anilor 2000, vizita raftului cu păpuși Barbie era un ritual indispensabil din drumul la hipermarket. O vedeam ca prințesă, sirenă, și alte câteva reprezentări contemporane, toate foarte chic și roz, iar, ca fapt divers, când am crescut am fost surprinsă să aflu că în alte țări păpușa a fost concepută în zeci de alte iterații, de la Barbie astronaut, la medic veterinar sau chiar președinte. Personal, nu-mi dau seama dacă eram mai fermecată de părul ei blond, lung și drept, sau de faptul că era o prințesă din poveste. Îmi este clar însă că am asimilat atunci ideea că reprezintă un tip de ideal feminin și că mă simțeam foarte departe de el. 

Este încurajator că fetițele din 2022 au în sfârșit ocazia să vadă și alte tipuri de modele, precum prințesa Moana sau Mirabel din Encanto, producții Disney mai recente, unde eroinele nu sunt femei cu trasături hipersexualizate, iar poveștile lor sunt și despre altceva decât găsirea lui Făt-Frumos, sunt despre explorarea și realizarea propriului potențial și relațiile cu familia și cei din jur. Cred că dacă tipul de Barbie cu care am crescut nu e încă de domeniul trecutului, atunci urmează să fie. În orice caz, am încredere că ne vom putea ajuta fetițele să rezoneze cu modele demne de ele.

Alexandra Dârlău are 27 de ani și a studiat Relații Internaționale și Studii Europene la Universitatea București. Lucrează pentru Centrul FILIA în proiecte de informare privind drepturile femeilor la siguranță și sănătate, în acțiuni de sprijin pentru refugiații din Ucraina, dar și în programe de cercetare și advocacy privitoare la hărțuirea sexuală și discriminarea în școli și universități.