Demografia politică a românilor | România | DW | 08.09.2014
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Demografia politică a românilor

Falsificarea realităţii demografice are nenumărate consecinţe politice care scapă deocamdată unei analize atente.

Nu mai e niciun secret că listele electorale permanente sunt greşite. Ele conţin aproximativ 2 milioane de alegători în plus. Acest lucru a fost demonstrat de multe ori prin simpla corelare cu datele oficiale ale recensământului din 2011 şi cu cele oficiale şi neoficiale privitoare la numărul românilor aflaţi în străinătate. Am arătat la rândul nostru că numărul oferit de Autoritatea Electorală Permanentă, care trece de 18 milioane, nu are cum să fie adevărat şi că cetăţenii care au împlinit vârsta legală nu pot depăşi cu mult 16 milioane. Restul de alegători figurează în ţară la vechile domicilii, dar se găseşte probabil, de multă vreme, în altă parte. Ministrul delegat pentru Românii de Pretutindeni, Bogdan Stanoevici, a confirmat la rândul său aceste observaţii, vorbind despre eforturile sale de a obţine o evidenţă mai precisă a românilor aflaţi în străinătate.

Am mai arătat că această falsificare a realităţii demografice favorizează frauda electorală, după cum provoacă interpretări politice înşelătoare, dacă ne referim numai la nivelul absenteismului. În România nu sunt 50-60% absenteişti, aşa cum reiese din datele privind prezenţa la vot, ci mult mai puţini. În marea lor majoritate, cei plecaţi nu votează din cauză că s-au desprins din ţesătura obligaţiilor civile sau votează doar pe măsura posibilităţilor restrânse care li se oferă. Absenteismul este însă o atitudine politică şi nu o absenţă fizică. Aşadar multe interpretări politice ale situaţiei din România sunt greşite. Cineva exprima, deunăzi, speranţa că bazinul electoral al absenţilor, care ar depăşi 50%, ar fi suficient pentru a aduce victoria candidatului preferat. Este o iluzie naivă.

Dar ministrul Bogdan Stanoevici a atras atenţia asupra altor implicaţii, de o cu totul altă natură: ”Scopul e să ştim câţi suntem deja. Eu cred că e important fiindcă foarte multe lucruri depind de asta. Şi asta încerc să le explic şi celor din străinătate pe care îi îndemn să se ducă, să se înscrie la alegerile locale. E foarte important să avem români în structurile administraţiei din Spania şi Italia”.

În linii mari, a dat de înţeles ministrul, românii plecaţi nu figurează în evidenţele oficiale deoarece nu au peste tot obligaţia să o facă nici dacă se angajează cu acte în regulă, iar în multe cazuri lucrează la negru, evitând orice evidenţă.

Este tulburător cât de mult seamănă situaţia noii emigraţii româneşti în Europa occidentală cu aceea a românilor din vechea Transilvanie. Se poartă de multă vreme o acerbă polemică pe tema demografiei româneşti între unguri şi români, cei dintâi susţinând cu documente de natură fiscală că românii au fost mult mai puţini decât au pretins că sunt. David Prodan, un istoric român care a depus multe eforturi pentru a combate istoriografia maghiară, a explicat incongruenţele prin faptul că românii se sustrăgeau de la evidenţele stăpânirii. Efortul său cel mai însemnat a fost să arate cât de mult diferă ”numărul contribuabililor de cel al populaţiei”.

David Prodan, deşi admitea că la începutul secolului al XVIII-lea oficialităţile imperiale depuseseră eforturi mari, urmărite cu rigoare, de a obţine o imagine cât mai precisă a numărului de locuitori din Ungaria, a găsit totuşi o serie întreagă de erori datorate în principal a două cauze: funcţionarii au interpretat instrucţiunile ”după buna lor chibzuială”, mai ales că nu exista (la 1720) o limită precisă de impozabilitate şi, nu în ultimul rând, românii refuzau să fie trecuţi în evidenţele imperiale: ”Interesul populaţiei e să declare mai puţin decât are sau să se sustragă de la conscriere dacă poate. Sunt destule cazurile în care textele menţionează că iobagii au fugit din calea conscripţiei.” (David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania, 1992, Ed. Enciclopedică)

Istoricul crede că a existat în epocă şi o altă cauză a înregistrărilor eronate şi anume interesul proprietarilor de pământ de a încuraja declaraţiile false, deoarece ”iobagul era şi el o proprietate, un vivum aerarium şi interesul stăpânului era să-l sustragă de la exploatarea statului” (Idem). Aceste explicaţii istorice ne readuc spontan în minte scandalul fermelor de roşii din Italia care angajau ”robi” din România, ţinându-i practic captivi pe plantaţie sau multe alte episoade cu lucrători ilegali din Est. (Comisia Europeană ameninţase Italia cu sancţiuni). Schimbând ce e de schimbat, observăm aceeaşi invizibilitate administrativă a unei populaţii care ar avea un interes oarecare să se ascundă.

Pe măsură ce trece timpul şi noile comunităţi româneşti capătă o anumite stabilitate devine evident că românii nu ar putea revendica drepturi specifice dacă par mult mai puţini decât sunt sau dacă nu pot proba vechimea şederii lor într-o anumită ţară. ”E foarte important să avem români în structurile administraţiei din Spania şi Italia”, a spus Bogdan Stanoevici, deşi nu a explicat la ce anume s-a referit. În alte chipuri, la altă scară, istoria pare să se repete.

În orice caz, se vede tot mai limpede că românii plecaţi ar trebui să opteze mai clar şi că acest lucru este mai ales în interesul lor propriu. Fie se întorc, ceea ce e puţin probabil în ciuda crizei şi a ambianţei politice, fie caută să intre din toate punctele de vedere într-o situaţie legală, obţinând o mai bună vizibilitate politică. Ar fi important şi pentru aceia care vor să rămână, dar care doresc totuşi să voteze în alegerile româneşti, căci votul prin corespondenţă presupune, tehnic, declararea unui domiciliu stabil.

Cu toţii, guvernele româneşti succesive şi cetăţenii deopotrivă, se complac deocamdată în vag şi aproximaţie căutând fiecare, după interesul propriu, să extragă un profit. În aparenţă cel puţin, pe termen lung, e o politică perdantă. Deşi contează şi măsura cu care judeci reuşita.