Democraţia faţă cu excesul de exigenţă şi toleranţă

E posibil să se refuze validarea în timp util a semnăturilor românilor care vor o ţară fără penali? La Arad, oraşul condus de un primar de la PNL, s-a văzut că da. Cum sunt posibile asemenea nefăcute, dacă nu datorită toleranţei excesive manifestate de prea mulţi faţă de politicieni neaveniţi? 

Toleranţa nemăsurată nu e însă decât o cauză a defectării democraţiilor. Pe celălalt versant al muntelui bolilor care macină democraţia românească ori cele europene sălăşluieşte exigenţa excesivă. Care face adesea casă bună cu îngăduinţa abuzivă.

În timp ce baronii PSD negociau la sânge, pe bază de posturi, sinecuri şi căpuşări de resurse metamorfoza domniei feseniste numite într-o vreme de amintire foarte tristă regimul Dragnea, minţilor lucide le era şi le e clar un fapt. Şi anume că şeful PSD, al Camerei Deputaţilor şi al guvernului său marionetă n-a fost nicio clipă singura problemă majoră a României, chiar dacă sub Liviu Dragnea ştacheta fesenismului a coborât, ca niciodată, până la pragul infernal al mineriadelor, iliescismului, conspiraţionimului securist şi ceauşismului impenitent.

Ca atare, îndepărtarea lui a devenit condiţia necesară, chiar dacă nu şi suficientă a salvării ultimelor resturi răzleţe şi defecte ale democraţiei, europenităţii şi civilizaţiei româneşti.

În acest context nu luptele intestine din PSD sunt realmente remarcabile. În fond, bătăliile cu pricina sunt, prin forţa lucrurilor, încleştări pentru putere identice ori similare celor care au zguduit în vremuri de criză partidele comuniste de când se ştiu ele. Cam la fel s-au derulat aceste litigii în timpul agoniei lui Lenin şi după dispariţia lui, la moartea lui Stalin, în vremea Anei Pauker, în epoca de după Dej şi Hruşciov şi la finele regimurilor Ceauşescu, Iliescu, Năstase. 

Chiar dacă partidele-stat nu se schimbă, în esenţă, nu înseamnă că succesiunile tiraniilor ar fi indiferente ori că succesorii dictatorilor ar fi o apă şi un pământ. Să ne imaginăm ce ar fi fost dacă Stalin s-ar fi trezit din comă şi ar fi revenit la butoane. Ori dacă sângerosul Beria ar fi câştigat în confruntarea cu mai responsabilul Hruşciov.

Contează, desigur, cine ia puterea. Dar, pentru ascensiunea spre democraţie şi consolidarea ei, net mai mult contează, până la urmă, cum se raportează poporul şi elita lui la trecut şi la schimbările operate la cârmă. Extrem de important, în context, e ca oamenii să înţeleagă şi să condamne cu severitate suficientă răul care li s-a făcut. Nu mai puţin important e să susţină schimbarea, fără de care nu poate exista vreo salvare, pentru ca apoi să ceară consecvent pedepsirea fărădelegilor săvârşite. Şi, concomitent, la nevoie, schimbarea şi condamnarea succesorilor ticăloşi. Nimic altceva nu-i va reda poporului demnitatea şi dreptul de a redeveni suveran în propria ţară.

Căci nimic altceva nu satisface un elementar simţ al dreptăţii, fără de care nu pot supravieţuii dreptatea, drepturile şi justiţia. Or, în România, inadecvarea la judecăţi politice elementare şi pesimismul au ajuns la asemenea proporţii încât s-au auzit, de-a lungul confruntării din PSD, voci care, iresponsabil, considerau indiferentă victoria oricăreia din tabere.

Ca şi cum perpetuarea unei conduceri crapuloase ar fi echivalentă cu o schimbare fie şi riscantă, ameninţând să deschidă porţile unei domnii noi, potenţial ticăloase şi ea. „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor” ori ”a proştilor”, s-a spus şi se spune, cu asupra de măsură, ca scuză pentru demisia de la datoria luptei. Ca pavăză în faţa unei previzibile schimbări nedorite.

În realitate, când abjecţia şi mişelia unor domnii se apropie de paroxism, a nu le dori tiranilor, înflăcărat, debarcarea, sau a o frâna din pesimism istoric, politic, sociologic, psihologic, ori de altă natură sunt opţiuni marcând debutul adevăratei nebunii. Sau al adevăratei prostii. 

Sminteala cu pricina permite marelui rău, care s-a manifestat vădit la 10 august 2018, să supravieţuiască, să prolifereze şi să se agraveze.

Sigur, România nu e singura ţară în care democraţia provoacă mari greutăţi clasei politice. Lipsa inteligenţei politice şi toleranţa excesivă, reclamând prea multă îngăduinţă faţă de drepturi particulare care pun în pericol drepturile tuturor, ori exigenţa nemăsurată, impunând izolarea adversarului politic, în locul confruntării lui, au transformat şi în Germania populismul într-un obstacol aparent insurmontabil pentru o societate liberală.

În fapt, ar fi trebuit să fie edificator exemplul Finlandei, în care, abandonând intransigenţa totală, partidele principale i-au cooptat la putere pe populişti, reuşind să-i scindeze şi să-i recupereze pe democraţii de dreapta din mijlocul lor.

În România, în care cu excepţia unor formaţiuni ca USR aproape întregul spectru politic pare, de la stânga la dreapta, populat de populişti sau extremişti sadea, problema e chiar mai gravă. Fiindcă la capitolul inadecvări coabitează surplusul de îngăduinţă cu excesul de severitate.

În România problema nu se rezumă, aşadar, la chestiunea neghiobiei sau corupţiei clasei politice. În cauză nu sunt doar analfabetismul şi lipsa experienţei democratice, a răspândirii prea largi a fatalismului şi a lehamitei politice în electorat. Ci, pe de o parte, prea marea lejeritate cu care poporul, speriat şi demobilizat de varii neajunsuri, se resemnează şi se aranjează cu nefăcute majore ale politicienilor din orice tabără şi, mai ales, cu dispreţul lor manifest faţă de alegători.

La rădăcina răului se află, altfel spus, o toleranţă excesivă. De pildă a justiţiei, care nu confiscă averile marilor corupţi, nu doar pentru că parlamentul o împiedică, prin lege, ci şi fiindcă poporul renunţă prea uşor la revendicarea energică, deschisă, necondiţionată de a li se lua averile. De pildă a locuitorilor oraşelor care admit fie şi doar o singură secundă ca la cârma lor să rămână primari abuzivi, în fapt inadmisibili, care îşi permit să desconsidere voinţa românilor, refuzând să le valideze bunăoară semnăturile strânse în campania #fărăpenali. 

Dar nu mai puţin rău e, pe de altă parte, radicalismul celor care, din fatalism, intransigenţă şi lipsă de încredere în oricine şi în orice schimbare, refuză, practic, orice posibilă modificare.

Nimic nu s-a dovedit mai pernicios pentru traiectoria postcomunistă a României decât mariajul acestor excese de toleranţă şi de severitate paralizante, care, împreună, au împiedicat primenirea veritabilă a unei clase politice josnice, mârşave, mizerabile.