Democraţie fără democraţi

O fi având ea neajunsurile ei, dar nu s-a inventat, vorba lui Churchil, sistem mai bun. Ar fi deci bună şi frumoasă, democraţia. Dar e greu să se facă fără democraţi. Aşa cum părea cândva bună şi frumoasă republica franceză. Dar n-a început să fie cu adevărat viabilă decât după ce au apărut, într-un târziu, republicani adevăraţi.

Mai nou, la Bataclan şi la Charlie Hebdo s-a revelat şi cealaltă faţă, mai tristă şi nefericită, a Franţei, cea a dezlaicizării, a islamizării galopante, a derapajului către neototalitarism. Dacă nenorocirea s-ar opri la stadiul riscului, răul n-ar fi, poate, excesiv. Dar semnalul dat de varii electorate şi nu doar de alegătorii Frontului Naţional e, din păcate, univoc. O mare problemă a Europei şi a Lumii Libere, căci SUA fac parte din aceiaşi ecuaţie, de vreme ce are candidaţi populari la preşedinţie ce nu se dau în lături de la a discrimina pe baze religioase, e că ambele încep să sufere de o tot mai acută penurie de veritabili democraţi.

În schimb abundă în vestul atacat de islamismul militant falşii apărători ai libertăţii. În cauză, clar, nu e doar dreapta radicală, numită "populism", cumva edulcorant, când e, în realitate, mai aproape de fascism decât de drepturile omului. Pe continent şi peste ocean se dau drept democraţi te miri ce radicali, cărora cămaşa extremismului le este neîndoielnic mai aproape decât haina liberalismului şi paltonul statului de drept.

Iar cei de la care te-ai aştepta să te apere de catastrofa unei reveniri la anii 30 ai veacului trecut, pe care-i evocam la Digi 24 după sideranta victorie electorală a marilor penali din USL, în toamna lui 2012, se aruncă de frică sau din neghiobie în braţele extremei celeilalte. Laburiştii britanici, bunăoară, încăpuţi din nevolnicie proprie pe mâna lui Jeremy Corbyn, s-ar putea să fi rămas perplecşi auzindu-şi noul şef pregătindu-şi tovarăşii de partid să se aştepte „la un an mai dur”, prin citarea unui as al durităţilor antiumane, precum defunctul Enver Hoxha.

Dacă şi dictatorul albanez, un ucigaş în masă comunist, ce, estimat prudent, are vreo sută de mii de oameni pe conştiinţă, a putut deveni o sursă frecventabilă la stânga socialistă a Europei, ba chiar şi la a Londrei, vai de muncitorime, vai şi de burghezie, vai de britanici şi vai şi de noi toţi.

Căci Anglia, să nu uităm, e totuşi leagănul democraţiei moderne. Care se resimte şi în alte bastioane, ultraprospere, ale liberalismului, fie că vorbim de state scandinave sau de Elveţia. Să ne mai mirăm că oscilează periculos şi foşti "elevi model" sau "repetenţi" din est, precum Polonia, Cehia, Ungaria şi, last but not least, România?

Dar ce s-a întâmplat cu noi? În reacţie la sfidarea teroristă şi la inadecvarea unora din demnitarii noştri cantonaţi în populism, ori în corectitudine politică, de parcă şi-ar putea afla salvarea în ataşamentul la o nouă ideologie, sau la naţionalism vetust, Bătrânul Continent se arată nerăbdător şi chinuit, isteric, impulsiv şi neatent.

Dă semne să se fi dereglat. Dă semne să fi redevenit copil, unul cuprins de sindromul deficienţei hiperactivităţii ce încearcă să se tămăduiască mutându-se cât mai urgent, cu arme şi bagaje, în tabăra unor colectivisme noi. Îl paşte unul paternalist, cu un tătuca bătăuş, exhibându-şi nuieluşa, care să-i spună clar ce aşteaptă de la el. Iar el să facă sluj. Căci este net mai simplu să stăm smirnă, ascultând ordinul, decât să ne-asumăm un salt mortal ca riscul libertăţii.

Dac-o iubim, totuşi, ne întrebăm în faţa spectacolului dezolant al liderilor noştri politici şi religioşi care ne fac de ruşine, de ce anume să ne mai ţinem oare? Ce sprijin să ne-alegem ca să nu ne răsturnăm, ca să nu ne ia apa şi să nu ne scufundăm în dezaxata noastră lume globalizată, tot mai inundată de conflicte?

Reflexul ne determină, când ne apucă ameţeala, să ne agaţăm de identităţi, ca de gâtul celui ce sperăm să ne salveze de la proximul înec. E fie o identitate politică, dacă ne înregimentăm la stânga, fie una cultural-religioasă, ori naţională, dacă ne înrolăm la dreapta şi refuzăm rasismul, fundamentalismul şi fascismul pur şi dur.

Dar nicio soluţie nu e la-ndemână. Întrucât extremiştii au învăţat, ca lupul din poveste, să-l recruteze pe fierar să le ascută limba şi dinţii, ca să vobească mai subţire şi să pară ce nu sunt, stânga şi dreapta au devenit concepte parţial inoperante, căci se-mpletesc şi se îmbină, unindu-se de pildă în putinism. Indiferent, însă, de semnul sub care operează, ispitele autoritare (ca şi cele totalitare) par azi de-a dreptul irezistibile. Ele ameninţă cu atât mai acut să ne convertească la nelibertate, cu cât dispun de o tradiţie net mai îndelungată decât aderenţa la pluralism, la "drepturile omului şi la democraţie”, după cum s-a exprimat istoricul german Philipp Blom, deplângând ofensiva, aparent irepresibilă, a partidelor populiste în Europa.

Or, e minată de o cruntă, de-o neasfârşită autoamăgire, credinţa celor care îşi închipuie că vor salva Apusul şi pe ei înşişi, cotizând, ca buni creştini, la ideologii care acceptă deposedarea, din raţiuni de obârşie, sau de apartenenţă etnică, ori religioasă, de calitatea demnităţii egale, dăruite fiecărei creaturi umane de către Creator.

Dar nu mai puţin dementă şi sinucigaşă e iluzia celorlalţi. Iluzia celor care, în numele drepturilor omului, încearcă să impună "pacea" şi "toleranţa" faţă de extremişti şi ucigaşi. A celor ce, aproape la fel de autoritar ca şi fasciştii, ne cer imperativ să-i acceptăm între noi ca şi cum ar fi ca noi, pe cei cărora nu le pasă de minunăţia vieţii; pe asasinii care nu diferenţiază între civili şi militari, între adulţi şi copii, între mame şi bombe vii, între biserică şi stat, între dispute teoretice şi accesul la 72 de fecioare.

M-am întrebat recent, parafrazându-l pe Karl Popper, dacă e chiar atât de greu de înţeles că a tolera intolerabilul înseamnă a ne compromite civilizaţia şi a ne pune libertatea pe butuci? Echivalează, mi se pare clar, cu a ne face zob democraţia şi ne a zdrobi statele de drept, prefăcându-le în junglă, cu a ne distruge drepturile, în favoarea instaurării "dreptului" celor mai tari de a măcelări sau înrobi.

Ne vom reînmulţi înainte de a fi prea târziu? Habar nu am. Dar, sincer, sper.