”Delirtango” – un nou roman de Val Butnaru

Lansarea cărții a avut loc pe 15 mai 2026 la Librăria Cărturești din Chișinău, în prezența unui public numeros. A fost un eveniment moderat de prozatorul Iulian Ciocan, directorul editorial al Editurii ARC, unde au apărut cele trei romane ale lui Val Butnaru.

La eveniment au vorbit scriitorii Eugen Lungu, Ion Hadârcă, Mircea V. Ciobanu și Vitalie Ciobanu.

”Un timp al trăirii și un timp al mărturisirii”

Val Butnaru este unul dintre cei mai prolifici pozatori români din Basarabia și un jurnalist cunoscut, fondator al unor instituții de presă respectabile. Ambiția sa ca romancier este să pună spotul reflecției pe destinul național, pe soarta unei familii – familia Iov –, iar talentul de jurnalist îl ajută să fie foarte atent la ceea ce îi oferă cotidianul, istoria imediată.

Dacă în primele două romane ale trilogiei era vorba despre Basarabia sub Imperiul Țarist și sub cel sovietic, ”Delirtango” relatează meandrele Basarabiei din ultimele două decenii ale URSS și din anii independenței.

Există un timp al trăirii și un timp al mărturisirii. Și aici intervine scriitorul, care își folosește imaginația și un bogat arsenal de mijloace artistice, ajutându-ne să înțelegem mai bine evenimentele pe care le-am trăit, să le decelăm semnificațiile.

Pe coperta romanului ”Delirtango” e zugrăvit dansul în care este prinsă o ființă diafană, o mireasă, Basarabia, am putea spune, cea care și-a visat libertatea, și un spectru al trecutului în uniformă rusească, un personaj sinistru care înaintează în vârstă, a trecut de o sută de ani, încă n-a murit și nu se știe dacă o să-i prindem decesul.

Cităm din prezentarea lui Iulian Ciocan de pe coperta a patra: ”Folosind suspansul, împletind cu măiestrie confruntarea interminabilă dintre fanii și dușmanii trecutului sovietic cu ramificațiile neașteptate ale unui love story palpitant, Val Butnaru ne ghidează spre un spectacol grotesc: nunta copiilor unor dușmani de moarte, petrecerea la care foști kaghebiști dansează împreună cu foști unioniști. E un soi de bâlci basarabean al deșertăciunilor, o metaforă a imposibilității de a despărți binele de rău”.

”Învingătorii scriu istorie, învinșii – literatură”

Mircea V. Ciobanu: ”Noi, în Basarabia, avem o istorie mai specială, dacă ar fi să o comparăm cu cea franceză sau cu altele. La noi totul se consumă exact acolo unde ar fi trebuit să înceapă. Istoria noastră nu este o istorie de fapte care s-au produs, ci este o istorie de explicații de ce un lucru sau altul nu s-a întâmplat. Mereu ceva ne împiedică să ducem un lucru până la capăt și să încercăm printr-o purificare trăită, inclusiv trăită prin moarte, să se schimbe ceva. Totul trece cumva pe alături.

Ruinele noastre istorice sunt un moloz, dar un moloz de bună calitate ecologică din care se poate construi literatura. Este un adevăr bine cunoscut: istoria o scriu învingătorii. Noi suntem perdanții, noi scriem literatură. 

Romanul lui Val Butnaru începe cu o parabolă, e o trimitere la Vechiul Testament: o familie de evrei din Chișinău vrea să evadeze din Uniunea Sovietică, să fugă din „Egipt”, să se salveze pe o „Arcă a lui Noe”. Fug de năpastă, dintr-un imperiu în degringoladă. Și se termină cu o nuntă, pentru că așa se încheie poveștile, cu o nuntă, în care torționarii se înrudesc cu victimele.

Și mai este o temă extrasă din literatură: două personaje dispar la trecerea la nivel de cale ferată, aluzia este la Anna Karenina, și chiar Mitru, protagonistul romanului, când este întrebat despre soarta tatălui său, Sebastian, spune: <<El e Anna Karenina>>, pentru că Sebastian s-a băgat sub tren cu mașina. Mai găsim în roman și alte referințe și jocuri literare. ”Delirtango” evocă ”Delirul” lui Marin Preda și faimosul ”Libertango” al lui Piazzolla.

Puteți să citiți romanul lui Val Butnaru la fel cum făcea Constantin Stere, care masca personaje reale ale istoriei în romanele epopeii sale, ”În preajma revoluției”, și toți încercau să ghicească cine se ascunde în spatele acestor nume. Pentru mine a fost însă mult mai interesant să văd cum reușește un artist să convertească viața brută într-o compensare estetică.”

Personaje bine construite

Ion Hadârcă: ”Sunt mai multe linii narative care converg în ”Delirtango”. Este un roman scris foarte limpede, o limpezime care încearcă să salveze realitatea și să o aducă în planul esteticului, dar realitatea este atât de crudă, încât avem sentimentul unor confruntări permanente, care produc drame umane. Una dintre drame este cea a celor două tinere care au scris într-o noapte pe zidurile Chișinăului lozinci antisovietice și au fost persecutate de KGB.

O altă linie de subiect îl are ca protagonist pe Vasile Vâlcu, prototipul lui Vasile Vâșcu, un patriot român care a încercat să promoveze în anii aceia de groază, anii ‘70, niște revendicări firești legate de limba română și împotriva rusificării, când a încercat să scrie un manifest, să-și angajeze propriul șofer în răspândirea și apoi în tăinuirea acelor file. Nimerind în malaxorul KGB-ului, Vâșcu a fost acuzat de corupție, pentru a fi discreditat moral, condamnat și trimis într-un lagăr, la Nijni Taghil.

Drama lui Vasile Vâlcu/Vâșcu se reflectă și asupra copiilor săi. Fiul Mircea, cameramanul care se deplasează în cele mai ”fierbinți” locuri din fosta URSS și din estul Europei, nu mai vorbește româna, vorbește doar rusa. Fiica Manola este actriță. Visează să o joace pe Nina Zarecinaia, din ”Pescărușul” lui Cehov și reprezintă drama artistului în acest spațiu...

Un personaj bine conturat este Vilor, devenit mai târziu Viorel Lepădatu, o figură mefistofelică, o unealtă a KGB-ului, cel care prin minciună și violență preia conducerea partidului național și subminează Mișcarea de Renaștere din Basarabia. Nu e singurul care a manipulat masele cu idealurile noastre...

Aș sublinia, apoi, și capacitatea lui Val Butnaru de a crea arhetipuri: personajul său, Generalul, adună mai multe trăsături, mai multe fascicule, cu reminiscențe din tiranii lui Asturias, Marquez și din alți autori latinoamericani.

În sfârșit delirul istoriei noastre, care face pași de dans tragic, trimite și la romanul ”Satantango” al lui László Krasznahorkai, e o subtilă sugestie, deloc întâmplătoare”.

De la ”Libertango” la ”Delirtango”

Eugen Lungu: ”Val Butnaru a mizat foarte mult pe această rimă: Libertango și Delirtango. Unul din personajele centrale ale romanului, așa cum s-a menționat, este Generalul. A fost șeful KGB-ului, apoi ministru de Interne, e un militar fanatizat, care urmărește să-i pună la dubă pe toți naționaliștii locali, dar avea și el un puseu mai sentimental: din când în când mai dansa cu soția sa Libertango-ul lui Piazzolla.

Mitru Iov, fiul lui Sebastian și strănepotul celor din satul Bisericuța, înțelege altfel libertatea decât Generalul. Mitru are o mamă dementă, care delirează continuu. La nunta din final, unde se face o hibridizare a vieții noastre politice, Generalul o invită pe mama lui Mitru la dans. Lui Mitru i se face scârbă de ceea ce vede, de această înrudire oribilă, de faptul că mama sa bolnavă este jucată de călăul tatălui său, o smulge din mâna Generalului și rostește o frază emblematică: ”Acesta nu mai este ”Libertango”, este ”Delirtango”!”.        

Mitru are un monolog memorabil în final, când se întreabă: ce am făcut noi, de ce stăm pe loc, de ce nu am evoluat?... Întrebări pe care ni le punem mereu. A fost o perioadă haotică, o tranziție haotică, însă prin aceste convulsii a trecut întreaga Europă ex-comunistă. Teama de schimbare, neputința de a gândi pe termen lung și reprimarea speranței – sunt fenomene reprezentate în toate literaturile central-europene”.

Cuvântul autorului

Val Butnaru: ”Cine a încercat să scrie un roman politic a trăit, cred, un sentiment greu de explicat, acela de a trebui să abordezi o realitate cunoscută nu doar ție, ci foarte multor oameni, să transformi în narațiune un material publicistic. În timp ce scriam ”Delirtango”, pe lângă fotoliul meu plana figura lui Asturias, cu ”Domnul Președinte”, și de cealaltă parte veghea Koestler cu ”Întuneric la amiază”. Era vorba de aceeași abordare și-mi dădea curaj cumva să merg mai departe. Au fost și alte modele: Da Empoli, care scrie mai direct, și Ayn Rand. Pe lângă ei mă simțeam îndreptățit să continui romanul, iar Delirul lui Preda m-a învățat să mențin tonalitatea artistică.

Sper să învățăm din istorie, să nu se întâmple că iarăși ne oprim la o barieră de cale ferată și ne întrebăm ce facem, mergem mai departe sau încercăm să oprim trenul cu trupurile noastre?”.