Decembrie 1989: Agonie si extaz

Chiar daca intre timp au trecut mai bine de treizeci de ani de la cele intamplate in decembrie 1989, pina in ziua de astazi resimt aceeasi emotie la gandul ca, atat eu cat si familia mea, am reusit sa supravietuim anilor dinainte de Revolutie.

La vremea aceea traiam inca la Bucuresti impreuna cu sotul meu si cu cei trei copii foarte mici. Lucram ca scriitoare independenta pentru revistele literare ale vremii, mi se publicase prima carte, dar nefiind membra de partid, nu puteam deveni membra a Uniunii Scriitorilor. In urma acordarii unor premii literare internationale in Germania, in 1985, si in urma refuzului meu de a ma supune "sfaturilor bine-intentionate" ale organelor de stat, mi s-a luat dreptul de publicare in aprilie 1985 si in decembrie 1989 trecusera peste patru ani fara sa-mi fi recapatat dreptul de a ma exprima public.

Pentru a putea supravietui onorabil, fara a face compromisuri cu sistemul, ne mutasem intr-un cartier vestit in toate cele rele, numit Ferentari, intr-o casa de paianta, fara canalizare, dar cu o gradina salvatoare. Un loc in care, de-a lungul anilor, de asemenea refuzul de a sta la coada pentru a cumpara alimente in conditii umilitoare ne-a mobilizat sa ne luam in Bucuresti o capra, si sa tinem animale pentru hrana. A fost o aventura pe viata, astazi i-am spune challenge, caci atat eu cat si sotul meu crescuseram la oras, la bloc, fara pic de experienta in domeniu. Ziua mea de scriitoare incepea seara dupa mulsul caprei, dupa indeplinirea treburilor zilnice si culcarea copiilor, in masura in care muncile casei imi mai lasau energie pentru scris. Traiam in coditii mai mult decat neobisnuite, pe fondul mizeriei generale, dificultatile vietilor noastre in particular erau exacerbate de efectele interdictiei de publicare si de stresul zilnic datorat intre altele unei supravegheri continue cu care am fost onorati de organele de Securitate, cat si de asaltul regulat al unor colegi si alti musafiri "neinvitati”, care aveau sarcina sa ne viziteze sub diverse pretexte, si de a caror insistenta era foarte greu sa ne aparam.

In aceste conditii, vestile venite prin Radio Europa Libera inca din noiembrie ne umpleau de speranta. Imi este vie in minte explozia de bucurie pe care am trait-o in noaptea in care a cazut Zidul la Berlin. Eram acasa impreuna cu un grup restrins de prieteni cu care ne petreceam adesea serile din motive de securitate si suport reciproc. Eram intr-o asteptare surda, pe fondul unei incordari generale legate in mare parte de apropierea Congresului al XIV-lea al PCR, de schimbarile din Polonia, de emigrantii est-germani la Budapesta, de suflul reformator al lui Gorbaciov.

Aceasta asteptare surda s-a amplificat si transformat intr-o asteptare constienta dupa incheierea fara rezultatul sperat al sedintelor Congresului, dar, mai cu seama, dupa ce stirile despre revoltele din Timisoara si reactia sangeroasa pentru intimidarea si innabusirea acestora, au reusit sa sparga zidul cenzurii, iar oficialitatile au fost nevoite sa ia atitudine publica, nemaiputand sa le ignore.

In seara de 20 decembrie, Ceausescu, intr-un acces de furie televizata, sau poate ca urmare a unui sfatuitor "bine-intentionat”, cerea solidaritatea populatiei, solidarizarea intregii tari impotriva huliganilor din Timisoara si a dusmanilor tarii si organizarea unei demonstratii in Bucuresti in dimineata urmatoare.

La Radio Europa Libera se transmitea concomitent strigatul inuman al unei femei din Timisoara in fata represaliilor sangeroase impotriva demonstrantilor, care includeau si copii, din fata Catedralei din centrul orasului.

Intre timp ne ajunsesera vesti din orasul asediat aduse de scriitorul Petru Iliesu, venit cu trabantul sa trezeasca constiinta adormita a prietenilor din capitala. La gandul unei viitoare demonstratii de solidaritate care ar perpetua ignorarea cerintelor demonstrantilor si ar deschide drum spre pedepsirea oficiala a demonstrantilor, intr-un gest de revolta disperata in acel moment, grupul nostru se hotari sa protesteze deschis. Incepusem sa telefonam prin tara. Sa contactam necunoscuti si sa-i informam despre ce se petrece la Timisoara. Legaturile s-au intrerupt mai tarziu cand reusiseram deja sa contactam numeroase orase.

A doua zi dimineata eram impreuna cu fiica mea cea mare in drum spre editura Cartea Romaneasca, pentru care, sub numele unui coleg, mi se ingaduia sa citesc manuscrise si sa fac propuneri pentru publicare. Trecand prin centrul orasului, m-au ingrozit detasamentele de paramilitari si grupurile de muncitori fluturand steaguri, purtand portrete cu Ceausescu, pancarte cu sloganuri de solidaritate si flori.

De mina cu fetita mea Marijuana am dat o tura prin centrul plin de grupuri organizate, punandu-le intrebari provocatoare. Indignarea mea in acele momente a fost complet ignorata. Nu stiu nici pina astazi, daca cei organizati in detasamente venisera cu gandul de a-l sustine pe presedinte si sistemul comunist sau, dimpotriva, stiau ca la momentul oportun vor fi acolo, in fata prezidiului, o masa complesitoare si de neignorat, care prin simplul refuz de a aplauda, ba mai mult, care intrerupandu-l pe dictator din discursul sau, a creat o bresa im mersul istoriei. A facut schimbarea posibila.

Cand am iesit de la editura venind spre Piata Romana lumea fugea ingrozita. Degringolada. Ingroziti, oamenii povesteau despre intreruperea discursului. Grupuri in uniforme cu casti anti-riot si scuturi aparusera pe strada. M-am indreptat spre piata intr-un impuls inconstient, un soi de virtej emotional. De parca eram minata de cineva din urma si trebuia sa ajung in piata. In Piata Romana de-a lungul strazii era un cordon timid de persoane dirijat de un personaj pe care il intilnisem deja de mai multe ori la serate tinute de scriitori si care urma sa joace un rol important in procesul Ceausestilor: Gelu Voican Voiculescu.

Martial, cu atitudine de Che Guevara, Voiculescu traversa strada dintr-o parte in alta, dand dispozitii.

Tin minte ca m-am repezit la el cu furie si l-am intrebat, tu cu cine p-a ... tii? Am intrat impreuna cu fiica mea in randurile subtiri ale demonstrantilor care se indreptau spre Piata Universitatii. Plecati acasa cu copilul, mi s-a strigat. Dar ideea ca cele petrecute vor ramine fara nici un impact, daca nu avem curaj, m-a facut sa-mi expun copilul riscand orice consecinte. Nu cred ca as repeta acest lucru intr-o situatie asemanatoare. Dar in acel moment eram gata sa risc orice. Trebuie sa le aratam ca suntem gata sa sacrificam totul, m-am auzit strigand. Fetita mea a fost luata pe sus de demonstranti si purtata pe umeri. Veniti cu noi, nu ne e frica de nimic. De pe trotuar tot mai multi spectatori se incumetau sa ni se alature.

A durat pina am ajuns la Universitate. Si multe s-au petrecut pe drum. Armata incepu sa vina cu tancuri. La fiecare atac ne refugiam in cladirile de pe Bulevard. Spre dupa-amiaza, armata tragea in aer cu insistenta. Pe fondul amurgului cerul Bucurestiului se lumina de traseul gloantelor oarbe. Aerul mirosea intepator. Lumea se inmultise. La Universitate mi-am intalnit piretenii si sotul in mod spontan. Pe toti ne adunase acelasi spirit al revoltei si al dorintei de a respira liber.

Ne-am trezit cu flori in mina. Flori in decembrie, intr-o tara in care florariile erau goale. Le-am pus in tevile de pusca ale soldatilor. Ne uitam in ochii lor si strigam luati de un val mai puternic decat noi: Voi cu arme, noi cu flori. Voi cu arme, noi cu flori!

Pe masura ce numarul demonstrantilor devenea tot mai mare, retragerea in fata tancurilor devenea tot mai dificila.

Intr-un moment de luciditate, mi se paru ca lucrurile devenisera prea periculoase pentru un copil de 7 ani si am vrut sa-mi duc fetita la o prietena care locuia in apropiere, actrita Mariana Buruiana. Dar soarta vru ca s-o intilnesc pe Mariana care venea spre Piata Universitatii si voia sa se alature demonstrantilor. Imi dadu cheia sa duc copilul in siguranta. Si asa am si facut. Am dus-o in casa Marianei si am lasat-o acolo singura. La doi pasi de Universitate. Intr-un apartament in care se auzea uruitul tancurilor si suieratul gloantelor. Iar eu m-am intors la Universitate. Toata noaptea am petrecut-o acolo. Doar spre dimineata am plecat spre casa Marianei.

Cele mai puternice amintiri le am despre dimineata de 22 Decembrie. Eram in Piata Palatului, daca nu ma insel. O multime coplesitoare se adunase acolo. Deasupra multimii zburau elicoptere care aruncau manifeste peste demonstranti. Ni se comanda sa ne intoarcem la locurile noastre de munca si sa nu sustinem sabotorii, dusmanii tarii, agenturile straine.

Se zvonea ca s-a sinucis generalul Vasile Milea, ca armata a trecut de partea demonstrantilor, ca muncitori inchisi in uzine au reusit sa forteze portile si ca atat ei, cat si studentii vin sa se alature demonstrantilor.

Multimea incepu sa vuiasca de entuziasm si incredere.

Spre miezul zilei elicopterul prezidential se ridica de deasupra cladirii Comitetului Central. Ceausescu parasea infrant si speriat cladirea.

Ole, ole, ole. Ceausescu nu mai e!

Entuziasmul strazii ne-a cuprins pe toti. Euforia pura a durat mai multe ore.

Mai tarziu aparu Iliescu adresandu-se multimii cu „dragi tovarasi".

Multimea incepu sa huiduiasca. Nu mai suntem tovarasi. Nu mai vrem comunism. Multimea se simtea indreptatita sa se amestece in soarta tarii.

Daca in seara anterioara demonstrantii nu indraznisera sa ceara mai mult decat plecarea lui Ceausescu si reformarea sistemului, a doua zi demonstrantii declarau abolirea sistemului politic.

Spre dupa-amiaza ma aflam impreuna cu familia si prietenii in piata Palatului, cand incepu sa se traga de sus de pe acoperisuri. Se tragea in noi, sau se incerca doar intimidarea noastra. Cine erau asa numitii teroristi?

In zilele urmatoare confuzia si teroarea au crescut. Fake news circulau peste tot. Inclusiv la postul national de radio si televiziune.

Cu toate dezvaluirile facute pina acum, pina astazi imi scapa logica folosita de cei implicati in luptele de putere ori rostul celor intamplate ulterior. Spre exemplu, prin radio se facea apel la populatie sa vina sa ridice arme si sa apere sediul televiziunii, sa apere revolutia. S-a incercat cumva provocarea unui razboi civil?

De ce Iliescu a negat mai tarziu faptul ca a cerut prin radio in mod public ajutor din Uniunea Sovietica.

De ce comenzile transmise armatei si detasamentelor de Securitate spre apararea revolutiei se faceau prin radio in auzul populatiei, cat si al dusmanilor revolutiei.

De ce executia Ceausestilor a fost aleasa tocmai pentru prima zi de Craciun. Cum se face ca noua oranduire alege sa inaugureze prima serbare in libertate a nasterii Mantuitorului printr-o dubla condamnare la moarte. Si aboleste pedeapsa cu moartea in zilele imediat urmatoare.

Misterul Revolutiei romane nu s-a spulberat inca, cu toate dezvaluirile facute pina acum. Si eu, la randul meu, sunt prizoniera acestui mister care ma preocupa in continuare. Romanul meu "O tara plina de eroi” este incercarea de a descifra si intelege cu mijlocele scriitorului, ce s-a intamplat atunci. A fost kitsch, puci, razboi civil sau revolutie.

Scriitoarea Carmen-Francesca Banciu, originara din Romania, traieste la Berlin. A predat cursuri de creativitate si "creative writing" in SUA si Marea Britanie. Incepand din 1996 scrie in limba germana. Romanul "Ein Land voller Helden", publicat de editura germana Ullstein, a aparut in limba romana anul acesta la editura Tracus Arte sub titlul "O tara de eroi". Transpunerea scenica a romanului  - "A Land Full Of Heroes" - a avut premiera tot in acest an la Birmingham European (BE) Festival.