De vorbă cu Tutankhamon, despre regi, evrei și Mihai Șora (partea a 2-a) | Global | DW | 29.10.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Foileton

De vorbă cu Tutankhamon, despre regi, evrei și Mihai Șora (partea a 2-a)

Mihai Șora continuă să fie ținta insultelor unor decerebrați manipulați. Unii l-au poreclit Tutankhamon. Reîncarnarea lui fictivă în filosof ne-a inspirat un dialog cu faraonul mumificat, radiografiind crizele actuale.

Mihai Șora la o acțiune de protest din iunie 2018, la București

Mihai Șora la o acțiune de protest din iunie 2018, la București

Citiți AICI prima parte a acestui dialog imaginar. 

PMI: Scuze că nu-ți vorbesc formal, cum i se cuvine faraonului, dar sunt modern și nu cunosc prea bine codul în uz la palatul tău regal din Theba. Dar de ce nu te-ai întrupat în alții? Să zicem în regele Mihai? Știi că de curând i s-a marcat centenarul? Că a avut o mamă care a salvat evrei când puternicii zilei îi exterminau pe urmașii robilor evadați din împărăția ta? Că și-a salvat el însuși țara la o vârstă aproape la fel de tânără ca a ta când ai dat colțul? Ești la curent, tu, în reîncarnat inteligent, că a manifestat un curaj nebun, pentru compatrioții lui salvator, de vreme ce l-a arestat pe omnipotentul general, un asasin în masă, aliat cu cel mai sângeros dictator din istorie, redeschizând neamului său expediat în barbarie accesul la familia națiunilor civilizate?

TUT: Sunt. Nu-l iubesc azi mai toți, pe el și pe mămica lui? Așa par mai toți a-i iubi din toată inima și pe evreii morți, pe care regina-mamă nu i-a putut, spre nefericirea ei, salva. Net mai puțină dragoste suscită azi, în lume, evreii vii, mai ales, dar nu numai, dacă au un pașaport israelian. Cei din urmă sunt, așa cum i-a descris Valaam, ”un popor care trăiește deosebi și nu se numără cu alte popoare”. Când trăiau printre egiptenii mei îi uram de moarte, fiindcă ne era frică de ei. Când au plecat, i-am detestat că au plecat. Azi unii dintre noi îi demonizează pentru că o duc prea bine în miraculos renăscutul lor stat. Nu puțini refuză să-i ierte pentru că i-au omorât în masă la Auschwitz, la Sobibor, Treblinka și în Transnistria. Am să-ți zic un secret. Evreii ăștia seamănă un pic cu noi, capetele-ncoronate. Căci deosebi trăim și noi, regii, craii, împărații.

PMI: Mai aveți și alte diferențe de împărțit cu ei?

TUT: Nu alegem să ne naștem ce suntem, cu tot cu metafizica misiune care ni s-a dat. În ciuda coroanei, de fapt din cauza ei, le împărtășim soarta adesea. Ia-i pe regele Mihai și regina-mamă. S-au văzut ambii urâți din rărunchi și goniți de pe tron, din căsnicii și din țară, nu o dată, când erau în viață. De când odihnesc în cripte sunt unanim adoptați și adorați. Zicea un cărturar despre Mihai că ”a detestat opresiunea, injustiția, șovinismul, orice formă de exclusivism. A fost constrâns să abdice prin dictatul agenților lui Stalin... Așa-zisa abdicare din 1947 a fost de fapt o lovitură de stat, un act criminal, ilegitim și ilegal. Urmașii celor care l-au înlăturat...și au distrus democrația din România au vărsat lacrimi de crocodil când s-a stins din viață”. Așa e.

PMI: Ce să iubească pungașii la un rege care crede că ”lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”, iar ”cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața”. Și care mai zice: ”când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva? Eu, ca un creștin, consider că...nu poți. Zeci de milioane de oameni au fost practic distruși, au trecut printr-un iad absolut, iar dintr-o dată vine cineva și spune, ei bine, totul s-a sfârșit, să uităm. Nu, să nu uităm... Dar, (a nu uita) e un lucru extrem de dificil după ani, pentru că-ți pierzi simțul de orientare."

TUT: Iubesc unii la el ce urăsc prea cu foc la ei înșiși.

PMI: Dar nici ție, dragă Tut, nu ți-a fost ușor. Te-a ucis oare, în bătaie, consilierul tatălui tău ca să-ți uzurpe tronul? Mă întreb de ce ai fost înmormântat în lux nebun, dar cu oasele picioarelor sfărâmate? Cine te-a rănit? Cine te-a maltratat și de ce? Ne vei spune oare? Mă gândesc că, oricum, schimbarea-ți face bine. Și ce schimbare!

TUT: Da, am murit viril, cum am și fost îmbălsămat, la 19 ani, și m-am trezit în pielea brăzdată și sexualitatea potolită a unui gânditor care n-a mai fost adolescent de vreo 90 de ani! Sper că-i convine injecția de tinerețe pe care i-am furnizat-o și o consideră un dar neprețuit, un miracol, un cadou divin.

PMI: Intuiesc de ce l-ai ales tocmai pe el. Dar, sincer: cum îl găsești?

TUT: Om bun. Blajin. Calm. Riguros. Pare smerit ca Eliezer din Damasc, care și zicea sieși ”rob” deși era mai important decât orice ministru plenipotențiar. Ca mai toți marii înțelepți, ca Moise, ar trebui să-și caute oile rătăcite, știind că a sluji e cea mai mare fericire. Le-a văzut parcă pe toate, a trecut parcă prin toate și a rămas el însuși fără să încremenească. A înțeles că nu poți descoperi adevărul nici rău, nici mânios și anxios fiind, nici fără libertate, cum nu poți rămâne liber fără să te ții cu dinții de adevăr, căutând cu el dreptatea, care e și binele și pacea celorlalți. Normal că intuiești. Să experimentez trăitul la senectute în pielea unuia pe care dragostea lui D-zeu de după cea de D-zeu l-a ținut proaspăt la minte ca pe un adolescent și l-a înțelepțit ca pe prooroci, vârstnicii fără de bătrânețe și uneori, ca Ilie, fără de moarte, ce mare bucurie!

PMI: Și ca să fie o palmă pentru corifeii progresismului zăpăcind azi Occidentul, te-ai reîncarnat într-un bărbat alb, creștin și heterosexual. Ți s-o fi părut că e, cum ai fost tu acum câteva milenii, un revoluționar neîmblânzit?

TUT: Așa-i. I-am luat în nume de rău tăticului meu trecerea la monoteism. Nici n-a murit bine și i-am întors-o nemilos. Din credinciosul unui zeu suprem, Aton, numit, cum mă botezaseră părinții, Tutankhaton, am devenit idolatrul faraon Tutankhamon. Și m-am apucat, ca extremiștii mereu, să-i dărâm lumea. Pe care și tata, revoluționar, o construise pe instituții religioase dărâmate, anterior erodate de corupția castei preoțești. Decăzuseră de prea mult furt, huzur și lux. Ne-au omorât trufia și ipocrizia.

PMI: Și omul în care ai transmigrat?

TUT: L-am ales pe el pentru că e altfel. Da, o are și el cu religia. Dar nu și cu idolatria. Nici nihilismul meu de acum trei milenii, reeditat în religia atee a mișcării woke de azi, nici al comuniștilor de ieri și al naziștilor dintotdeauna nu-i e pe plac. Da, are și el, cum am avut și eu în relație cu tata, sentimente puternice față de defunctul său părinte, un preot ortodox. Ceea ce nu l-a împiedicat să se însoare, dar nu ca mine, incestuosul, cu o soră, ci cu o femeie ca el, foc de inteligentă, spre deosebire de conducătorii mai mereu fuduli ai României lor natale. Amândoi au studiat în Franța, pe-atunci o superputere culturală ca Egiptul meu antic. La Paris au învățat să deteste nu binele, ca mine când eram pe tron, ci răul cel mai rău din istoria miilor ani de civilizație postegipteană, căreia îi ziceți voi iudeo-creștină: totalitarismul nazist.

PMI: Aha. Dar n-au dreptate să-l suspecteze compatrioții lui de dreapta? N-a aderat insul în care te-ai reîncarnat la idei comuniste, crezând în tinerețe, ca atâția alți naivi înaintea lui și după el, că va putea combate eficient nazismul?

TUT: Nu-ți pot spune ce dezamăgire l-a cotropit când a realizat că s-a-nșelat cumplit. Că, azi, puști cam grei de cap îl consideră ”fantomă comunistoidă, care ar trebui să-și vadă de trecutul glorios și să aibă decența de a se abține” ar fi hazliu, ca vorbe spuse despre un patriot net mai viu decât imberbii netoți care le articulează. Și care, naționaliști de grotă cum sunt, falsifică orice, inclusiv și mai ales adevărata iubire. Dar ce i s-a întâmplat omului meu numai de zeflemisit nu e. În capcana iubirii de părinți, de țară și de oameni a căzut el, glorios. Amețit de valorile culturale pe care le-a asimilat înghițindu-le hulpav, la Paris, s-a întors din Franța liberă să-și viziteze părinții, pentru că-i cinstea cum poruncește Decalogul, promițând viață lungă, la schimb pentru această tot mai demodată cinstire de mamă și tată.

PMI: Știu. Zice că a vrut să-i mai vadă o dată după război. Dar că la putere se instalase între timp, la București, pe șenile de tancuri sovietice, un regim care l-a luat prizonier și nu l-a mai lăsat să plece.

TUT: O spun cu părere de rău pentru că aș fi vrut să dețină și egiptenii mei un record. Dar comunismul vostru s-a dovedit un regim tiranic și dinastic mai ticălos și megaloman chiar decât al lui Keops însuși. Un regim, amalgam de Bizanț, comunism, nazism și fascism italian, amestec de, vorba lui Belu Zilber, ”Stalin și Caragiale”, mixaj de hoții, impostură, deriziune și crime, ale cărui netrebnicii și de ai cărui urmași nici până azi n-a reușit țara să scape.         

PMI: Deci e vinovat pentru că a aderat în tinerețe la comunism?

TUT: Haida de. Mai citesc și eu. Chiar tu ai lămurit chestiunea când s-au repezit la gâtul lui figurile de proră ale dreptei voastre ortodoxiste. Câți știau pe-atunci în vest ce e, ce poate fi cu adevărat comunismul? Scriai prin 2019, în ”Mihai Şora şi triumful Anei Pauker”, că ”refuzase cetăţenia franceză din patriotism”. Că ”mai avea...gărgăuni de stânga în cap, implantaţi de anii în care onoarea şi demnitatea îi dictaseră să se alăture nu cu bună ştiinţă unui regim comunist crapulos, solid instalat la putere, cum au făcut milioane de români după 1948, ci partidului comunist francez...o formaţiune luptând mai eficient în rezistenţa antitotalitară împotriva ocupantului nazist, decât altele”. 

PMI: De acord. Mă întrebam dacă ”e un păcat să fii antifascist? Să te iei în piept cu totalitarismul?” Afirmam că, ”mesmerizat de...deschiderea mimată de Stalin şi ai lui..., tânărul Şora a comis în raport cu regimul comunist greşeala pe care au săvârşit-o alţii când şi-au făcut iluzii privind natura revoluţiei din decembrie 89, cea cu mare grabă confiscată(...) Mânat de dor, s-a întors acasă pentru un scurt sejur, crezând că dezastrul...n-ar fi avut loc. Urmărit de Securitate...s-a văzut arestat, sechestrat”... și pus ”să presteze traduceri şi reviste ale presei franceze la Ministerul de Externe condus de Ana Pauker. De aici la a-l califica drept membru al cabinetului Pauker, ori complice al terorii staliniste ar (fi) trebuit să fie un drum...fără de sfârşit”... Acuza acestei apartenenţe, mai spuneam, e din categoria falsurilor odioase, menite ”să-i distrugă reputaţia şi să-l facă impracticabil ca simbol al libertăţii, al rezistenţei şi al democraţiei. Şi, mai ales, ca susţinător al partidului de opoziţie pe care a avut imprudenţa de a semnaliza că-i este apropiat”. Iar tu vorbiși de dreapta ortodoxistă care-l abhoră. Cum e Mihai Șora credincios?

TUT: Fără duplicități. Cu mătura în mână. Cum l-a învățat înaintașul său preot. Și vasta cultură a unui veac de lecturi. Afirmând, curajos, ce se cere spus în fața mizeriei duplicității insolente, a terorii imposturii, a ipocriziei și a lăcomiei arghirofile: că ”nu există mai mare deserviciu adus bisericii, ca instituție pământeană, decât înverșunarea acelor preoți ce ascund mizeria după ușă, înfricoșați că-și vor pierde conexiunile la bugetul public ori că vor fi dați în vileag drept lacomi și necinstiți, agățați de vremelnice tipsii aurite”. Motiv pentru care hoții în robe și robii hoțomanilor, nu ai lui Dumnezeu, îl dușmănesc de moarte, pe el, cel viu la 105 ani. Viu nu doar pentru că n-a murit și nu e mumificat. Nu pentru că a trecut de-o vârstă fără să se smintească, ci pentru că e, mental și în scris, ca o livadă cu rod îmbelșugat hrănind omenia celor care, ori de câte ori îl întâlnesc, ori îl citesc, se ating de căldura inimii lui pline de credință, de inteligența lui morală, de capacitatea lui de a rămâne branșat la modernitate fără a pierde legătura vie cu tradiția, cu începutul, cu legământul originar. 

PMI: Asta te-a fascinat la el într-atât, încât să-l prefaci în noul tău adăpost, din noua ta Vale românească a Regilor?

TUT: După vreo trei mii de ani de meditații și rătăciri, m-am trezit și eu, în fine, din șocul morții și năuceala cultului ei. Voi aveți alte capricii. Cotizați la ideologii hrănite de dialectica hegeliană și neomarxistă, cu negațiile lor determinate și cortegiul lor de erori și aberații al căror final de progres ”iluminat” duce din logica deontică la dictatura totalitară și crime în masă. În lumina care m-a invadat când m-am trezit am realizat că valorile lui morale și suportul lor intelectual, ca și ale altora ca el, fac mai mult decât tot muntele de aur din sarcofagul meu. Ba fac chiar mai mult decât PIB-ul superputerii și decât suma averilor colosale ale patronilor Big Tech.

PMI: Pare un mare gimnast, capabil, aiuritor, la 105 ani, să facă perfect șpagatul între acum și atunci, între originea omului plămădit în umbra lui D-zeu și interminabilele crize ale contemporaneității postmoderne, pe care doar el dă semne să vrea să le înfrunte și să știe să le dovedească. 

TUT. E nu un boier, ci un rege al minții. Cum să nu-i iubești noblețea? Sau veracitatea afirmației că ”niciodată fățărnicia, delirul verbal, frenezia calomniei și a falsului intelectual nu au fost mai smintitoare decât în acești ani”? Mai zice omul, just, că ”magma neadevărului, a conspirației, s-a întins grosolan și ocupă mințile multora...; 𝑎𝑐𝑢𝑚 mai mult ca oricând,...în timpurile...în care păienjenișul mediatic ajunge pretutindeni, (...) ar trebui cultivat discernământul, despovărate pădurile de uscături, plivite acele buruieni din mass-media care parazitează discursul onest și lucid. Și care – iată consecința tragică – fac sute de morți printre români”. Ce e un asemenea mesaj? Nu o tentativă regală de a salva vieți și de a conferi celei proprii o noimă dincolo de longevitatea ei ieșită din comun? Dar omul care-l transmite ce e? Nu-i o baliză în ceață, un reper, un indicator pentru rătăciți, un semn orientativ pentru compatrioții lui și pentru alții?

 PMI: O fi. În capul meu nu aduce a oracol. Nici a papă, infailibil. E ceva crunt, tragic, implacabil și în el și în detractorii care-și detestă dascălul doar ca să se trezească trădați de o falsă elită. Și e ceva inefabil în el și în dragostea multora pentru el. E și ceva de sportiv, de alergător de cursă lungă și de singurătate a ei în felul în care se prezintă la proteste, neobosit. Mi se pare firesc să te atragă, cu picioarele tale rupte de mic.

TUT: M-ai prins. Mă tulburi rău. Mă gândeam, în timp ce meditam prelung, în mileniile mele solitare, că, dacă ne interesează de ce lucrurile nu merg bine, trebuie, chiar dacă pare absurd, să-i întrebăm ce-i de făcut pe oamenii care merg bine. Nu pe toți, la grămadă, firește, căci n-ar putea răspunde corect și clar și audibil. De preferință deci pe cei care merg mult? Pe sportivi? Pe campionii atleticei discipline zise ”marș”? Pe cei care merg până hăt departe nu neapărat cu picioarele, ci cu mintea, refuzând umblatul cu bocancii de intrat în suflete de om? Primul mers mult și eliberator de acest fel a fost, în Sinai, al evreilor dezrobiți din țara mea. Înțelepțirea de atunci m-am gândit că ne-ar face bine. Să-l abordăm, mi-am zis, pe evreul rătăcitor!

PMI: Sper că nu faci aluzie la scabrosul, cinicul și decerebratul film antisemit, nazist, intitulat așa, care, plin de minciuni și agitprop infect, dar eficient, îi demoniza pe evrei ca neam parazitar, lipsit de cultură, ca ”suboameni” și șobolani”, sugerând că ar fi, deci, numai buni de exterminat? Care-l descria pe Einstein ca ”evreu relativist, ascunzându-și ura față de nemți îndărătul măștii pseudoștiinței lui”? Care ataca iudaismul, cum obișnuiesc și azi unii antisemiți progresiști, pe baza presupusei ”cruzimi” a sacrificării rituale, menite să prefacă animalul în aliment religios comestibil, o tăiere interzisă, aiuritor, după 80 de ani, și de belgieni, ca și de Curtea Europeană de Justiție?

TUT: Defel. Chiar dimpotrivă. Mă refeream la personajul de legendă descris ca ”Ahasveros”, a cărui versiune mai veche, mai adecvată realității istorice încadrând momentul patimilor, are în centrul ei un rătăcitor neevreu, pe nume Cartaphilus, un soldat roman al lui Pilat din Pont, prezent la răstignire.

PMI: Dar cine mai crede că există ”Ahasveros” cu adevărat? Sau că a existat?

TUT: Înseamnă că n-ai avut norocul să-l întâlnești pe Șușani și să înveți Tora cu enigmaticul dascăl al lui Elie Wiesel. A apărut în scenă în 1945, la Paris. A murit în Uruguay după o viață de hoinar. Era un vagabond cu potențe cognitive extraordinare și cu informații și cunoștiințe religioase, talmudice, matematice, științifice și filosofice de o amploare aparent de neegalat. Despre el, filosoful iudeo-francez tobă de carte al unei ”proto-etici” similare celei care pare a-l anima pe altminteri tomistul Mihai Șora, Emmanuel Levinas, elevul lui Husserl și Heidegger și maestrul multor teologi creștini, ar fi spus că ”nu știe ce știe Șușani; tot ce poate spune e că știe tot ce știu și eu”.

PMI: Are un liman, o direcție, gândirea lor? Încotro ne poartă?

TUT: Ar fi bine să fie spre înțelegerea faptului că, după Holocaust, bisericile nu mai pot continua cu o teologie iudeofobă, ostilă, rece, disprețuitoare la adresa evreilor, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în nepăsare iresponsabilă față de propriul izvor și față de soarta credincioșilor creștini; că românii au dreptul să fie conduși, în fine, de lideri cinstiți și competenți care să nu-i omoare cu zile; că America trebuie să-și exorcizeze ura de sine spre a-și regăsi vocația esențială, proprie statuii libertății și iluminării străjuind la poarta ei; că Europa trebuie să-și reprime reflexele de mare birocrație și instinctul de ideologie suprastatală; că avem a ne recupla la sursele noastre spirituale și de energie primare, originare și finale, precum și la Celălalt și, totodată, prin el, prin comandamente, fapte și cuvinte sfinte, la resorturile noastre cele mai de preț. Cele prea îndelung neglijate, obturate, ofensate și vitregește tratate.

PMI: Crezi, cu multimilenara ta experiență de mumie, că ei toți ne mai pot servi de repere nemuritoare, orientându-ne în ceața deasă în care am intrat?

TUT: Dacă nici ei nu pot, cine? Și dacă nu-i lăsăm, Petre M., ce șanse mai avem?