De la votul civic la votul politic | România | DW | 08.11.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Ceremoniile realității

De la votul civic la votul politic

Activismul civic, de la respectul pentru celălalt la respectul de sine, ar trebui să îndrepte populația spre activismul politic. Și nu invers.

Încă de la începutul anilor ’90, intelectualii au fost acuzați că nu coboară din turnul lor de fildeș pentru a se implica în politică. De ce nu am fi putut avea și noi un Havel întruchipat în persoana lui Șora, Paleologu, Paler, Pleșu, Liiceanu, Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu și a altora ca ei, de aceeași anvergură intelectuală sau chiar mai înaltă? Cîțiva dintre cei pe care i-am numit au încercat imediat după decembrie’89 (convinși că vor putea schimba ceva din interiorul sistemului?) tărîmul atît de alunecos al politicii post-ceaușiste de esență comunistă, fără a ști că de fapt erau folosiți de Iliescu și CFSN pe post de floare la butoniera foștilor activiști și securiști care preluaseră puterea. Dădea bine, mai ales pentru grupurile de intelectuali neînregimentați vechiului dar nici noului regim, precum și pentru tinerii care îi știau și le citiseră cărțile.

Alexandru Paleologu, numit ambasador la Paris de către guvernul provizoriu condus de Petre Roman, a fost demis în iunie ’90, fiind acuzat că ar fi simpatizat cu „golanii" din Piața Universității, ceea ce era adevărat. Mihai Șora, fost ministru al Învățămîntului în același guvern, și-a dat demisia în semn de protest față de mineriada din 13-15 iunie, la puțin timp după instalarea guvernului format în urma alegerilor din 20 mai, din „duminica orbului“. Andrei Pleșu a avut o carieră politică mai lungă: a fost ministru al Culturii din 1990 pînă în 1991, ministru de Externe între 1997 și 1999, apoi consilier al lui Traian Băsescu din 2004 pînă în 2005. Nicolae Manolescu a creat chiar un partid prin politizarea Alianței Civice, cu care s-a înscris în Convenția Democrtă, obținînd un post de senator în mandatul 1992-1996. A fost și candidat la președinție, din partea Alianței Naționale Liberale din care partidul său făcea parte. În  anul 2000, Manolescu s-a retras din politică. O butadă apărută în revista Cuvântul a acelei perioade suna astfel: „ori Marina, ori doctrina" - cunoscătorii știu ce se ascundea în spatele ei.

Iată cîteva întrebări pe care unii și le-au pus, dar pe care cei mai mulți le-au ignorat:

  1. Ar fi putut să reziste pe scena politică intelectualii pe care i-am numit, dar și alții, de aceeași esență și anvergură intelectuală, dezmățului politicianist patronat de FSN-FDSN-PDSR-PSD, de Partidul Socialist al lui Ilie Verdeț și Păunescu, de partidele extremiste ale lui C.V. Tudor și Gh. Funar?
  2. De ce nu au încercat intelectualii să activeze în PNȚ-CD-ul lui Corneliu Coposu și Ion Rațiu sau în PNL-ul lui Radu Câmpeanu? Sau chiar în Partidul Social Democrat Român (PSDR) al lui Sergiu Cunescu, știut fiind că mulți intelectuali au înclinații de stînga, și nu numai la noi?
  3. Sau, de ce nu au construit intelectualii români un partid democratic curat, în care să nu poată pătrunde foștii securiști și activiști, oportuniștii vocali, moraliștii de conjunctură, analfabeții cu doctorate, vînătorii de funcții? La ultima întrebare avansez un răspuns: Dacă Uniunea Scriitorilor face jocuri de culise, fiind fracturată în grupuri și grupulețe, dacă GDS a devenit un front al orgoliilor (nu cumva acest front a fost prezent, într-un stadiu incipient, încă de la înființarea acestei asociații închise, elitiste în sens negativ, explicit, încă din perioada romantică a încoronării valorilor în dauna imposturii?), e plauzibil să transferăm aceste realități din lumea spiritului în aceea a scenei politice. Cred, de aceea, că intelectualii nu s-au implicat în politică în primul rînd nu pentru că n-ar fi vrut să-și părăsească turnul de fildeș, ci pentru că, la fel ca în asociațiile în care activează, sînt incapabili de a fi solidari. Noi nu avem o cultură a dialogului, ci una, marginală, a monologului. Ultimele demisii din Grupul pentru Dialog Social, începînd cu aceea a lui Gabriel Liiceanu, cred că dau seamă de lipsa de dialog tocmai acolo unde denumirea Grupului nu își mai onorează vocația spirituală. Pentru că orgoliile exacerbate sînt tăvălugul ce nivelează tot ce îi stă în cale, impostura la pachet cu valorile, ignoranța dimpreună cu instinctul permanent al cunoașterii, egoismul insinuat în statura altruismului și a solidarității.

România profundă - un loc pentru turnul de fildeș

Dar ceea ce dezamăgește cu adevărat nu este absența intelectualilor din sceneta politică - s-a văzut că ei nu au avut nici o șansă în regimentele de analfabeți, corupți, demagogi, populiști, negustori de funcții ce au acaparat piața forței de muncă prin carnetul de partid. Dacă lipsa activismului politic îi privește și îi și scuză pe intelectuali, absența lor din scena civică îi culpabilizează.

Activismul civic și empatia fac parte din natura umană, îi determină pe oameni să se apropie de alți oameni, să dialogheze, să nu pună stavile unii între alții, să trimită mesaje, inclusiv, sau mai ales, spre „talpa țării“. Nu cumva îi acuzăm prea sever pe uitătorii la Antena 3 sau la România tv, de fapt neștiind mare lucru despre ei, și îi considerăm o fatalitate care ne-a însemnat destinul treizeci de ani și o vor mai face cel puțin încă pe-atît?

Probabil că intelectualii ne-ar răspunde la cele de mai sus: Scriem în ziare și pe site-urile progresiste, pro-europene, apărem la televizor, ținem conferințe, participăm la manifestații. E prea puțin. Eu înțeleg că pare utopic, dar de ce nu l-am putea vedea pe Gabriel Liiceanu, de pildă, într-un sat nenorocit din Vaslui, adunînd țăranii la căminul cultural, dacă îl au, sau în fața magazinului sătesc, pentru a le vorbi pe limba lor cît de departe au ajuns să fie considerați neoameni de către senatorul, deputatul sau președintele Consiliului județean, cît de mult sînt folosiți și manipulați pentru o ștampilă de vot, cît de mult sînt furați, fără ca ei să știe, și mai ales cît sînt de disprețuiți de baronii locali și de cei de la centru?

Aici nu vorbesc de încercarea de a le impune un candidat sau altul la alegerile de orice fel, cele mai importante pentru ei fiind cele locale, ci de a-i provoca să se uite în propria ogradă, să vadă în ce condiții legumele și rădăcinoasele ar da mai mult rod, vitele ar da mai mult lapte etc. Nu s-au născut, mai ales în mediul rural și în rîndul pensionarilor, instituția votului în cunoștință de cauză, a discernămîntului sau obiceiul de a respinge informația la a doua mînă pentru ca votanții să-și pună mintea la contribuție. Este un precept al democrației să-i ridicăm din neștiință pe cei neștiutori, de fapt, pe cei care cred cu tărie că știu, dar care în realitate știu greșit, preluînd ca literă de lege informațiile livrate de instituțiile mass-media în marea lor majoritate prostituate în casele de toleranță politicianiste. Electoratul pe care încerc să-l radiografiez aici ia de bune născocirile agitatorilor partidelor, legendele fantasmagorice și nocive create în jurul unor persoane care ar trebui lichidate de pe scena politică, îngroașă absenteismul în virtutea credinței lor, neargumentate, că „toți sînt la fel".

Activismul civic, de la respectul pentru celălalt la respectul de sine, ar trebui să îndrepte populația spre activismul politic. Și nu invers, așa cum fac chiar zilele acestea, dinaintea primului tur al alegerilor prezidențiale, o serie de sectanți ai principalilor candidați. Sigur că e vorba de o luptă politică acerbă și că nu mai e timp decît de încercarea activiștilor partidelor de a-i convinge pe cît mai mulți alegători cu cine să voteze. Dar ce-am făcut în ultimii treizeci de ani? La fiecare scrutin am avut de fapt un vot negativ, exceptînd electoratul fidel al unui partid sau altul. (Cu electoratul acesta fidel e o poveste lungă, avînd la origini tot lipsa discernămîntului și a nevoii de a fi informat. Ar fi prea mult de dezvoltat aici).

Cum spuneam mai înainte, am mers trei decenii tot cu carul înaintea boilor. Civismul a fost și este o pasăre rară, ținută în colivie de politicienii (aici mă refer în primul rînd la mafia PSD) care au avut și au nevoie de un electorat neinstruit, mințit, temător și coruptibil de către primarii stăpîni pe feudele lor. Și atunci, nu e legitimă întrebarea de ce o sută de mii de Liiceanu nu au bătut din poartă în poartă, la orașe, măcar în pauzele dintre două conferințe, iar la sate să încerce să le explice fenomenologia votului țăranilor cu palmele crăpate de la culesul porumbului sau de la coada sapei?

În asemenea condiții, politicienii nu cîștigă, ci fură voturile electoratului needucat, neinformat și dezinformat în aceeași măsură. Societatea românească, o bună parte a ei, ar trebui astfel să treacă printr-un curs practic de reeducare, pe care nu îl pot susține decît pedagogii activismului civic, printre care și intelectualii despre care am vorbit.