De la „obsedantul deceniu“ la opera Gabrielei Firea

Crivățul istoriei a adus cu el din regimul comunist o serie de produse subculturale, în special scriitoricești, în lumina reflectoarelor lirice. Avem atîția salahori culturnici pe metru pătrat, încît editurile nu mai fac față. Mă refer desigur la editurile de nișă pentru care cartea nu este decît un produs de făcut bani, ca orice marfă, indiferent că este doar maculatură. Scriitorii valoroși își fac veacul în librării, în timp ce o mulțime cenușie de scribi își găsesc locul în bibliotecile din sufrageriile analfabeților alături de bibelouri, fotografii de familie, porțelanuri și cristaluri contrafăcute. Vîntul subculturii „obsedantului deceniu“ a adus cu el delirul cuvintelor încrucișate, delațiunea lirică, ideologia frazei cu liniuță de la capăt.

Exemplele ar putea fi încolonate într-un dicționar al imposturii care pune la zid angrenajul generozității și complexității cuvîntului. Mă opresc la cazul emblematic al fostului primar general Gabriela Vrânceanu Firea. Persoana respectivă a scris trei cărți anoste, două de poezie și un roman, drept pentru care este membră a Uniunii Scriitorilor alături de Mircea Martin, Eugen Negrici, Manolescu, Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu și multe alte nume de scriitori și critici literari respectabili. Faptul că Firea e colegă de bancă cu cei pe care i-am numit este revoltător. Dar că Nicolae Manolescu, vîrful de lance al criticii literare în ultimele decade comuniste, i-a prezentat persoanei cu pricina un volum de poezii în anul 2002 la Muzeul Literaturii Române este de-a dreptul înjositor. La vremea respectivă evenimentul „cultural“ a făcut oarece vîlvă în lumea scriitoricească, după care a trecut în uitarea noastră cea de toate zilele.

În situația în care România are cei mai puțini consumatori de carte dintre statele europene, penițele nu mai prididesc să scrie. Cum se explică această anomalie? Ce se întîmplă cu aceste produse subculturale? Cum spuneam, unele stau pe post de ornamente în bibliotecile casnice. Altele, și nu puține, sînt incluse în programa școlară ca lecturi obligatorii. Sînt cărți anoste, comode, fără întrebări care să ceară răspunsuri din partea elevilor. Sînt cărți fără suflet. Cărți-afacere, în sensul în care cei care stabilesc programa școlară trăiesc în concubinaj cu editurile producătoare. Mulți dintre clasicii literaturii nu pot ține pasul cu producțiile acestea pe bandă rulantă, setate să năucească mințile școlarilor, deopotrivă ale copiilor și adolescenților.

Schizofrenie și oportunism

Culturnicii „obsedantului deceniu“, dar și ai celor ce i-au urmat, s-au bucurat de privilegiile regimului dictatorial în primul rînd financiar. Un A. Toma, Sorin Toma (fiul acestuia), Ion Vitner, precum și teoreticienii proletcultismului Lunacearski ori Bogdanov, pentru a da doar cîteva nume, cîștigau din drepturile de autor infinit mai mult decît un medic sau un profesor universitar. Asta, în timp ce scriitorii pentru care condeiul era profesiunea de credință înfundau închisorile comuniste. O singură poezie, s-o numim astfel, publicată de A. Toma, era plătită regește. Fiecare cuvînt despre Stalin valora cît un sac de grîu. Iată cîteva versuri: „Avem stegar să ne îndrume/
Cu braţ de-oţel şi fruntea soare/ Pe Stalin sfetnic de popoare.“

Pe de altă parte însă, scriitori și critici literari de notorietate precum G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Nina Cassian, precum și unii scriitori de limbă germană din România (cel mai mediatizat este cazul lui William Totok) au semnat pactul cu diavolul pentru a putea în felul acesta să-și continue opera. În perioada anilor ’60-’80, cei mai mulţi scriitori de limbă germană au emigrat în Germania necomunistă, însă influența lor a fost majoră pentru literatura română începînd cu anii ’70. Nu pot să uit un vers de o trăire interioară profundă al unuia dintre poeții germani, Rolf Bossert: „Cum pot eu să traduc mirosul de gogoașă în limba germană?“

După eliberarea majorității deținuților politici, în 1964, o seamă de scriitori cu nume sonore au fost racolați de Securitate. Printre ei Al. Paleologu, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion. Oportunism? Schizofrenie în fața colii de hîrtie? I-a judecat istoria pe măsură? Sînt mulți și îndreptățiți cei care să arunce primii cu piatra? E corectă unitatea de măsură „nu există delațiune, există delatori?“ O încercare de răspuns ar fi aceea că nu există „sau-sau“, ci „și-și“. Ca într-un vers memorabil: „Să construim o lume în care să putem greși împreună pînă la adînci bătrîneți.“

Ca studiu de caz, Adrian Păunescu, de pildă, a fost dăruit cu un munte de talent, dar a crescut la sîn un caracter după chipul și asemănarea comunistului sadea, stăpînit de cultul personalității și de obsesia de a face prozelitism prin orice mijloace. Cel mai eficace a fost cenaclul „Flacăra“. Dacă un critic de anvergură ar înlătura tot balastul din cărțile-cărămidă pe care le-a scris, ar rămîne în picioare un volum remarcabil. Atît și nimic mai mult.

Și după odele odioase închinate lui Nicolae și Elenei Ceaușescu sau partidului în timpul regimului totalitar, Păunescu a rămas fidel ororilor dinainte de decembrie ’89. A ținut sub preș și după căderea comunismului ceea ce desigur că știa. De exemplu, chinurile din închisorile comuniste nici nu i-au cutremurat somnul și nici nu i-au tresărit veghea.

E concludentă o poezie scrisă, poate că în scaunul de senator socialist, despre împușcarea în decembrie însîngerat a dictatorilor. Poezia circulă constant pe internet, dar cu precădere în ziua de 26 ianuarie a fiecărui an, ziua nefastă a nașterii lui Ceaușescu. Oda închinată post-mortem dictatorilor se cheamă „Bocet pentru ăl Bătrân“: „Eram români şi el era român, /A fost şi crimă, dar a fost o gafă, / De ce l-am omorât pe ăl bătrân / Cu mâini legate, împuşcat în ceafă?“

Revenind în zilele noastre, în tristele noastre zile în care nu prea știm care ne e drumul, nu putem decît să constatăm că și în lumea literelor sîntem, îndeobște, la fel de turmentați. Nu avem, adică, un răspuns limpede la „cum a fost posibil“ pentru a putea face primii pași spre „cum să facem să fie posibil.“ Delațiunea multor scriitori de azi în spațiul liricului ori al epicului urmează de fapt delațiunea civilă a impostorilor din societatea românească. Numai că cea dintâi nu ajunge în instanțele de judecată. Este în genere trecută cu vederea sau repede uitată ca și hemoragia de doctorate ale impostorilor. Nu ne-a mai rămas decît șansa lui „punct și de la capăt“. Dar tarele comunismului exced orice încercare a intelectualilor autentici de a mișca ceva în societatea literelor.