De la nenăscuții Mineriadei la analfabetismul funcțional

În urmă cu 36 de ani, pe 15 iunie 1990, zeci de mii de mineri din Valea Jiului chemați la București de Ion Iliescu pentru a „face ordine“ în Piața Universității, la sediile partidelor istorice și la redacțiile ziarelor de opoziție plecau din Capitală înapoi în subteranele minelor din Valea Jiului după ce Ion Iliescu i-a adunat la Romexpo, unde le-a mulțumit public pentru „apărarea democrației“ prin violențele de nedescris asupra populației pașnice a Bucureștiului.

La vremea respectivă, nici unul din cei 2,7 milioane de preșcolari și elevi din ciclurile primar, gimnazial și liceal de azi nu era născut. S-au născut ulterior într-o lume plină de violență, de intoleranță, de lipsă de empatie, de invidie.

Anul acesta, președintele Nicușor Dan nu a participat oficial la festivitățile de încheiere a anului școlar, fiind prezent doar în calitate de părinte pentru a-și lua fetița de la școală. Marele absent nu a participat nici în septembrie anul trecut la festivitățile de deschidere a anului școlar, la fel și fostul premier Ilie Bolojan, la fel și fostul ministru al Educației Daniel David.

Miniștri ai Educației, simpli executanți politici

Din 1990, am avut 37 de miniștri ai Educației, unii dintre ei neavând nimic de-a face cu problemele grave din sistemul de învățământ, cum ar fi fostul sindicalist Liviu Pop sau Cristian Adomniței, inginer în construcții civile, industriale și agricole și în căi ferate, drumuri și poduri.

Doar doi foști miniștri ai Educației, Mircea Miclea, Doctor în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, și Mircea Dumitru, profesor universitar și fost rector al Universității din București, nu au acceptat să fie simpli figuranți ai guvernelor din care au făcut parte. Mircea Miclea a demisionat, acuzând subfinanțarea cronică a învățământului românesc, iar Mircea Dumitru a trebuit să se întoarcă la catedră după schimbarea puterii politice pentru care Educația era a cincea roată la căruță.

Nu trageți în elevi. Și mai ales nu în primul rând

Am început această analiză a sistemului de învățământ plecând de la furunculul mineriadei din 13-15 iunie 1990 și continuând cu lumea ostilă implicării în problemele grave ale societății, cea mai dramatică fiind cronicizarea bolilor școlii românești, pentru a ieși din rândul celor care acuză în primul rând elevii de precaritatea sistemului românesc de învățământ, aflat pe ultimele locuri din Europa.

La fel, subfinanțarea sistemului, deși e o lipsă majoră, nu e factorul decisiv al școlii aride, convulsive, tributare unor decenii de indiferență a decidenților politici.

Deși avem profesori dedicați, care nu părăsesc școala chiar și în condițiile în care salariile sunt mici, o bună parte din cadrele didactice ies nepregătite de pe băncile facultăților și sunt incluse în sistem.

Îmi spunea un profesor universitar într-un interviu pentru DW că sunt studenți care pun virgulă între subiect și predicat. După absolvirea facultății, ajung suplinitori care ratează de nenumărate ori concursurile de titularizare. Și aici, la fiecare sesiune de titularizare, mai puțin de jumătate dintre candidați obțin nota șapte.

Asta, pe lângă faptul că unii profesori concurenți sunt prinși copiind și sunt eliminați din examen.

Cum poate fi cultivată vocația de dascăl?

Doar o reformă radicală a Educației poate răspunde nu doar acestei ținte, ci și multor altor probleme care persistă în sistemul de învățământ de trei decenii și jumătate. Vocația de dascăl poate fi cultivată și premiată prin acordarea printr-o nouă lege a învățământului preuniversitar, alta decât transcrierea României Educate, care s-a dovedit a fi un eșec lamentabil, a unei mult mai mari libertăți a profesorului la ora de curs, prin care materiile să nu mai fie crispate, încorsetate de programa școlară.

Reforma Educației ar trebui să însemne, în esența ei, o cu totul altă relație dintre profesor și elevi. De fapt, o relație care acum nu există.

În școala românească nu se vorbește de mentori, de modele, de promisiunea unui viitor sigur potrivit aspirației, chemării elevului, dobândite încă de pe băncile școlii.

O reformă radicală, având în centru statura elevului, ar putea reduce, în timp, abandonul școlar și analfabetismul funcțional, unde suntem pe ultimele locuri în Europa. Pentru asta e nevoie în primul rând de voința politică și de presiunea milioanelor de părinți.

Drept urmare a indiferenței decidenților politici pe această temă, președintele Nicușor Dan ar putea să ia taurul de coarne și să organizeze un referendum pentru reforma Educației.

Profesorul Dan are această datorie.