De la Moș Gerilă la Moș Crăciun | România | DW | 24.12.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

CEREMONIILE REALITĂȚII

De la Moș Gerilă la Moș Crăciun

Crăciunul de acum 30 de ani, după ce și-a numărat morții și răniții, a adus cu el furturile plănuite din vreme de toți cei care stătuseră la pîndă pentru a auzi primii bulgări de pămînt căzînd pe sicriele Ceaușeștilor.

Înaintea înlăturării regimului comunist prin singura revoltă a maselor plătită cu sînge din tot fostul bloc sovietic, în deceniile foametei și frigului, ale fricii de Securitate, de Miliție, de vecini și prieteni și chiar de propria familie, pînă la frica de tine însuți, în anii colectivizării nu doar a gospodăriilor țăranilor, ci și a conștiințelor abandonate exemplar în brațele comuniștilor care învățau meseria pe teren notînd cu creionul chimic pe care îl purtau după ureche capetele de animale și hectarele de pămînt care trebuiau să meargă toate la „colectivă“ în timp ce scursura comunității rurale, acei pierde-vară și bețivii satului, mulți dintre ei informatori ai organelor de partid, intrau în colectiv doar cu hainele de pe ei și cu o ură îndrăcită față de țăranii înstăriți, în fine, în vreme ce gospodarii cinstiți, „chiaburii“, care se împotriviseră să li se ia pămîntul, boii, vitele de lapte înfundau închisorile comuniste, un decret din 1948 l-a confiscat pe Moș Crăciun și l-a adus în locul lui pe Moș Gerilă. Tot atunci, au fost interzise toate sărbătorile creștine.

La prima vedere, botezul comunist al lui Moș Gerilă nu pare a fi avut prea mare importanță, în primul rînd pentru inocența copiilor, iar mai apoi pentru mentalitatea încă nepervertită a adulților. Dar, odată cu acea decizie de partid, Crăciunul a început să dispară din casele românilor. Oamenii mergeau la lucru și în zilele de 24 și 25 decembrie ca în orice zi obișnuită, iar copiii plecau cu colindatul și Plugușorul doar în noaptea de Anul Nou. Iată cum ajunsese Plugușorul tradițional în anii ’80

„Anul care s-a-ncheiat/A fost mîndru şi bogat/Am’nălţat un imn ales/ Pentru-al XII-lea Congres/Cîntînd dragostea fierbinte/Pentru bravul preşedinte....“ Trebuie însă spus că nu toată țara răsuna de colinde și plugușoare agreate de cenzura comunistă. În mediul rural, în special în zonele de deal și de munte necolectivizate, țăranii sărbătoreau Crăciunul, iar copiii cîntau colinde tradiționale despre nașterea lui Cristos și spuneau Plugușorul popular care nu avea nimic de-a face cu osanalele ridicate „bravului președinte“. Era o formă de rezistență prin cultura orală colectivă, un răspuns ancestral în fața unei lumi încartiruite, dar și debusolate, dezlînate, a orașelor puternic industrializate inclusiv prin cei care au constituit prima generație în pantofi – emigranții de la sat la oraș. Primarii și milițenii închideau de regulă ochii la această formă de cultură orală care a constituit, probabil, unul dintre cei mai importanți factori prin care a fost suplinită sărăcirea satelor de țăranii care fuseseră arestați și condamnați la ani grei de închisoare politică.

Rezistența prin cultura tradițională a țăranului român, datorată faptului de a avea mereu pămîntul sub picioare în comunitatea lui, altfel spus, de a trăi în durată prin copiii ce-l vor moșteni, ar trebui să dea de gîndit intelectualilor, scriitorilor care afirmau în interviuri sau scriau la gazete că a venit timpul publicării „literaturii de sertar“. Însă în cele mai multe cazuri s-a dovedit că textele care nu ar fi putut trece de cenzura comunistă nu au existat. Pe lîngă sertarele goale, o serie de scriitori s-au dovedit a fi făcut compromisuri. Pe lîngă cele știute, „clasice“, istoria recentă a descoperit și altele. Unele, dincolo de limita peste care nu se poate trece.

Un pod șubred peste timp

După decembrie 1989, chiar din ziua Crăciunului, cînd au fost executați dictatorii în cuget și-n simțiri Nicolae și Elena Ceaușescu, am crezut că trecem din dictatură în libertate așa cum am fi coborît dintr-un tren și ne-am fi urcat în altul. Traseul celui de-al doilea îl așteptaserăm mulți dintre noi (aici nu se poate cuantifica, oricîte cercetări academice, studii sociologice sau sondaje de opinie am parcurge), pe cînd alții nu mai așteptau nimic. Ceaușescu și partidul păreau că întruchipează veșnicia. Aveam în buzunar biletul de parcurs, dar ne-am înșelat singuri crezînd că vom străbate traseul cu același tren hodorogit, dar de data aceasta avînd în mînă patalamaua pe care scria libertate și democrație. Astfel am irosit treizeci de ani, plimbîndu-ne înainte și înapoi cu același tren construit în comunism, pe aceeași rută care ne-a învîrtit în cerc. Din cînd în cînd, ne uităm la biletul de parcurs, citim pentru a nu știu cîta oară patalamaua pe care scrie libertate și democrație, și cam atît. Nu ne trece prin cap să ne uităm la tren, la liniile mîncate de rugină, la gările ponosite, la aceiași „nași“ pe care îi mituiam și îi mituim și acum ca să nu ne amendeze pentru că nu aveam bilet de călătorie.

Crăciunul de acum treizeci de ani, după ce și-a numărat morții și răniții, a adus cu el furturile la drumul mare plănuite din vreme de securiști și de activiștii de partid care stătuseră la pîndă pentru a auzi primii bulgări de pămînt căzînd pe sicriele Ceaușeștilor. Ar fi un spectacol tulburător în hidoșenia lui dacă am putea vedea Crăciunul din 1989 în casele securiștilor sau în casele conspirative ale Securității, în apartamentele plasate strategic ale activiștilor de partid, ale milițenilor, ale comandanților militari ori agenților DIA, ale capilor UGSR, UASCR și UTC împărțind prada între ei, printre tradiționalele sarmale, piftie și țuică fiartă, plănuind cum să căpușeze „avuția întregului popor“ după rețete cunoscute pe care acum le puteau aplica cu voie de la stăpînirea politică a lui Iliescu și FSN, pe care o serveau în contrapartidă.

Crăciunul de azi aduce cu el colindele maneliștilor Adrian copilul Minune, Nicolae Guță, Florin Salam & comp. la chermezele politicienilor și boierilor milionari ori la concerte cu sălile pline. Boierii scot din buzunar sute de euro pe care le aruncă la picioarele maneliștilor. Într-o pauză de respirație maneliștii le culeg de pe jos și își potrivesc vocea la volumul maxim. Aceasta spune aproape tot despre cultura urbană a zilelor noastre.  

Dintr-un jurnal anonim

„De 30 de ani Crăciunul vine cu miros de brad, scorțișoară și sînge. Printre petarde, memoria aduce zgomotul rafalelor de mitralieră. Crăciunul e despre mama și despărțiri. Ea în Germania, eu aici. E despre lacrimi ce curg mărunt, acolo și aici. Ea cu pregătirile, în bucătăria din București, plîngînd tăcut lipsa fratelui meu stabilit în Germania. Sau, în ultimii ani dinainte de ’89, tot ea, cu mesele pline de plaisires des dames, sarmale, cu lacrimile mute, în bucătăria de la Dortmund a fratelui mai mare. 

Mama. Suflet împărțit. Telefoanele din Germania/din România. Puteai suna doar o dată la trei luni. Așa stabiliseră organele. Pachetele cu mîncare și medicamente. Un pod firav, să supraviețuim cancerului. Dorul, grija, neputința – toate astea te uscau pe dinăuntru.

Mama, fiică de deținut politic, auzindu-mă cum plănuiam să scriu pe blocuri cu vopsea proteste împotriva lui Ceaușescu, n-a știut dacă trebuie să mă altoiască sau să-mi explice pericolul care m-ar fi pîndit. A ales a doua cale.

Crăciunul, zgomotul bruiajului de la Europa Liberă, BBC, Deutsche Welle, colindele Madrigalului, nuci și frig. Frica terifiantă că nu vom scăpa niciodată. Și n-am scăpat.

Copiii lor călăresc astăzi țara. Adevărul ce vindecă nu e arătat în piețe, stă ascuns. Memoria colectivă e în letargie. N-am acceptat niciodată că românii au ieșit pe străzi pentru mîncare. Am vrut să cred că au făcut-o pentru aerul libertății, pe care cei mai tineri nu îl respiraseră niciodată.

La toate astea, în anul care stă să se încheie adaug încă o plecare. Crăciun fără Ioana. Ne pierdem în despărțiri, generație după generație.

Podul există. Nu mai trimitem haine, mîncare. Doar lacrimi ascunse, tăcute. Durere.“