De la Mihai Şora la Cristian Adomniţei

Primul ministru postcomunist al Învăţămîntului a fost domnul Mihai Şora. A plecat din minister după mineriada din iunie 90. Erau acele luni de exaltare şi încredere naivă a românilor în steaua lor, cînd Ministerul Culturii era condus de Andrei Pleşu, Învăţămîntul de Mihai Şora, iar ambasadorul nostru la Paris era Alexandru Paleologu.

Au trecut de atunci 17 ani. Cînd a împlinit 90 de ani, pe 7 noiembrie anul trecut, domnul Şora spunea într-un interviu, referindu-se la clasa politică românească: „ Se poate încropi un partid al tinerilor care în opt ani să participe şi la bătălia electorală. Generaţia asta care domină politica românească pînă la urmă trebuie să moară şi trebuie să vină tinerii din spate.”

Primul nostru ministru postcomunist al învăţămîntului, Mihai Şora, un intelectual cu o deschidere culturală profundă, a spus în mai multe rînduri că principala problemă a României post totalitare este absenţa unei viziuni comune asupra binelui public. Iar pentru a putea ajunge la o astfel de viziune comună e obligatoriu să ne asumăm cu toţii trecutul, cu tot ceea ce a fost bun şi cu tot ce a fost rău în el.

Aceeaşi poziţie a avut-o domnul Şora şi în cele cîteva luni cît a condus Ministerul Învăţămîntului. Mulţi l-au criticat la vremea respectivă că „n-a făcut mare lucru” ca ministru în ce priveşte reforma învăţămîntului. Eu cred că a făcut atît cît s-a putut în timpul scurt cît a condus ministerul şi mai ales pus faţă în faţă cu una dintre cele mai mari birocraţii şi cu unul din cele mai solide sisteme clientelare – acelea din educaţie.

Dar dincolo de toate acestea – realizări şi poate şi eşecuri –, Mihai Şora a fost primul domn care a condus învăţămîntul românesc după 50 de ani. Vreau să spun că a fost prima persoană a cărei prezenţă impunea respect funcţionarilor din minister, inspectorilor, profesorilor, elevilor şi studenţilor, şi nu frică ori ploconeli, ca pînă atunci. Sînt convins că chiar şi cei care nu îl aveau la suflet, altfel spus cei care îşi vedeau posturile şi funcţiile în pericol îi spuneau în discuţiile de clacă de pe culoarele ministerului „domnul Şora”.

Nu se putea altfel. Domnul Şora a fost primul – şi cred că singurul pînă acum – ministru al învăţămîntului care impunea respect şi autoritate. Era, altfel spus, un model pentru cei care ştiau să vadă din tot ce înseamnă domeniul învăţămîntului. Un om reprezentativ, de o ţinută morală şi intelectuală impecabile.

În cabinetul Tăriceanu II, ministrul Învaţămîntului este Cristian Adomniţei. Are 32 de ani. A absolvit Facultatea de construcţii, a fost şef de şantier, apoi director general la o societate comercială de consultanţă în construcţii. Şi cam atît. Calitatea care l-a recomandat să conducă Ministerul Învăţămîntului nu poate fi alta decît aceea că este preşedintele Tineretului Naţional Liberal. O decizie politică, desigur, dar liberalii chiar nu or fi mai avut pe altcineva, vreau să spun pe cineva care să poarte un nume, să fi auzit şi dascălii de el, măcar cît de cît? Cum va putea tînărul acesta să se impună, între atîţia rinoceri din învăţămîntul românesc, de la toate nivelurile?

Liberalii au o obsesie, anume că un ministru trebuie să fie în primul rînd un bun manager, nu contează că vine de pe altă planetă în domeniul respectiv. Este şi cazul ministrului sănătăţii, Eugen Nicolăescu. Bine, dar pentru manageriat există directori, consilieri, o pleiadă de funcţionari, nu e nevoie ca un ministru, mai ales acela al educaţiei, să ştie contabilitate.

Nu cred, pe de altă parte, că lipsa spaţiilor decente este problema cea mai acută a învăţămîntului românesc, fapt ce l-a determinat pe tînărul ministru să declare că pînă la finalul mandatului său nu vor mai exista şcoli din chirpici. Nu lipsa termopanelor a adus învăţămîntul românesc în starea în care se află, ci dezinteresul politicienilor, dar şi al dascălilor, pentru formarea unor generaţii mai curate şi mai performante.